Anchetă realizată de Diana Iepure și Cătălina Bălan
Întrebarea 1: Ce v-a făcut să deveniți profesor și care sunt reperele care vă motivează în munca dumneavoastră?
Întrebarea 2:Care sunt principalele repere de care țineți cont atunci când începeți o nouă colaborare cu elevii sau studenții?
Întrebarea 3: Cum vă adaptați modul de lucru la specificul elevilor/studenților pe care îi aveți în față?
Întrebarea 4: Cum reușiți să mențineți echilibrul între exigențele necesare atingerii performanței și nevoia umană de confort?
Întrebarea 5: Care considerați că este cel mai important rezultat al colaborării, dincolo de obiectivele academice?
Întrebarea 6: Aveți un profesor preferat, unul la care țineți în mod deosebit?
Lia Faur, Lector de limba română la Institutul Limbii Române din București, Universitatea din Udine, Italia
„Nu caut performanța imediată, ci progresul constant”
Răspuns la întrebarea 1: La 6 ani eram deja elevă în clasa I, când am început să imaginez jocuri în care eu eram învățătoarea. Improvizam o masă dintr-un taburet și pregăteam un păhărel în care puneam o floare. Apoi, un caiet și un creion. Aceasta era viziunea mea despre ce înseamnă să îi înveți pe alții. Am urmat Literele, pentru că era cel mai ușor limbaj pe care îl pricepeam. Cred că undeva în mine zace un defect profund, acela de a-i învăța pe alții, de a crede că am soluție pentru orice, de a oferi încredere. Îi spun defect, pentru că nu avem mereu nevoie de „deștepți” care să ne arate calea. La școală însă am descoperit pe propria piele cât este de important să te încurajeze un profesor sau să-ți scuze o zi proastă.
Fiecare etapă a carierei mele – fie în România (într-o școală cu tradiție și exigență), fie în Tunisia sau în Italia, unde am predat/predau limba română ca limbă străină sau ca limbă a identității – mi-a reamintit cât de universală este nevoia de sens, de apartenență și de dialog. Elevii și, mai târziu, studenții m-au învățat să privesc materia nu ca pe un set de cunoștințe ce trebuie transmis, ci ca pe un spațiu viu de întâlnire între minte, inimă și pasiune. De-a lungul timpului, mi-am păstrat pasiunea, chiar și în fața provocărilor: diferențe culturale, bariere lingvistice și context socioeducațional diferit din fiecare țară. Acestea nu m-au descurajat, dimpotrivă, m-au făcut să înțeleg cât de puternic este rolul limbii și al culturii în definirea identității și în apropierea între oameni.
A fi profesor nu este doar o profesie, este un drum în viață alături de sute, poate mii de tineri. Modul cel mai firesc de a da sens și de a deschide perspective, de a fi pentru fiecare o ancoră în momentele de nesiguranță și un impuls în momentele de descoperire.
Răspuns la întrebarea 2: Când încep cursurile cu un nou grup de studenți, mă ghidez după câteva repere esențiale, construite în timp. În primul rând, îmi propun să înțeleg contextul: cine sunt studenții, ce așteptări au, care este nivelul lor real de pregătire, dar și care sunt particularitățile sociale și culturale ale grupului. Nu pornesc niciodată de la un șablon, ci de la realitatea concretă din sala de curs. Acest lucru presupune o doză de flexibilitate și capacitatea de a calibra metoda de lucru în funcție de nevoile lor, nu doar de programă. Îmi place să construiesc un spațiu în care dialogul și întrebările sunt încurajate. Consider că învățarea eficientă are nevoie de structură, dar și de libertate de exprimare. Oriunde mă aflu, urmăresc să creez o relație profesională bazată pe respect reciproc. Nu cred în autoritatea impusă, ci în autoritatea câștigată prin competență și deschidere. Nu caut performanța imediată, ci progresul constant.
Răspuns la întrebarea 3: Observ, din primele întâlniri, câteva aspecte esențiale: ritmul de lucru, nivelul de autonomie, deschiderea către participare activă, stilurile de învățare predominante, dar și rezistențele. Pe baza acestor observații, decid cum echilibrez conținutul, cât spațiu las pentru dezbatere, ce tip de sarcini dau (individuale, de grup, creative, aplicate) și cum formulez evaluările, astfel încât ele să fie relevante, nu doar formale. Un alt principiu de care țin cont este diversificarea. Într-un grup eterogen, nu există o singură „cheie” care să se potrivească tuturor. De aceea combin metodele clasice cu cele interactive, integrez elemente vizuale sau digitale atunci când contextul o cere, și, acolo unde este posibil, las loc pentru alegere și inițiativă din partea studenților. Nu toți pot performa la fel, dar toți pot evolua. Important e ca fiecare să înțeleagă care îi este direcția și să simtă că drumul îi aparține.
Răspuns la întrebarea 4: Nu aș zice că renunț la standarde, dar nu cer totul deodată. Exigența, în opinia mea, nu înseamnă presiune continuă, ci consecvență. Studenții acceptă ușor cerințele ridicate dacă înțeleg de ce sunt importante, dacă văd că sunt tratate corect și dacă primesc sprijin atunci când întâmpină dificultăți. Nu cer performanță fără să ofer instrumente. Pe de altă parte, nu confund „confortul” cu indulgența. Un mediu de lucru sănătos este unul în care tânărul simte că poate greși fără a fi judecat, că poate pune întrebări fără teamă și că are dreptul să evolueze în ritmul lui, în limite rezonabile. Asta presupune empatie, dar și fermitate. Din experiență, am învățat că performanța reală nu se atinge prin rigiditate, ci prin cultivarea unui climat de încredere, unde munca susținută este valorizată, nu impusă, iar rezultatele vin ca o consecință firească a implicării.
Răspuns la întrebarea 5: Construirea unei relații de încredere și respect reciproc între profesor și student, un obiectiv tot mai abstract în societatea noastră. Când un tânăr se simte ascultat, valorizat și luat în serios, devine mai motivat, mai deschis și mai capabil să își asume propria formare. Pentru mine, dacă la finalul unui parcurs educațional un student a câștigat nu doar cunoștințe, ci și încredere în sine, capacitatea de a formula întrebări bune și disponibilitatea de a învăța în continuare, atunci colaborarea a avut un impact real.
Răspuns la întrebarea 6: Da, profesoara de limba franceză din liceu. Era tânără și foarte timidă, de aceea, cred, nu ne privea în ochi. Cu toate acestea, ne făcea să o privim noi. Ea a fost cea care mi-a dat să citesc prima dată poezii scrise de Ana Blandiana și m-a înscris la un concurs de recitare.
Olga Ștefan, Scriitoare, profesoară de Limba română la Liceul Teoretic „Apáczai Csere János”, Cluj-Napoca
„Inevitabil, profesoratul te desprinde de orice variantă, oricât de elaborată, a unui turn de fildeș”
Răspuns la întrebarea 1: Am ales meseria de profesoară de limba și literatura română mai târziu decât aș fi putut să o fac. Cariera didactică nu reprezenta o finalitate sau o prioritate atunci când am intrat la Facultatea de Litere. Eu nu-mi doream decât să ajung în paradisul exclusivei dedicări diadei pasiunilor mele ridicate la rang de obsesie: cititul și scrisul. Adevărul este că, pe la 19–20 de ani, nutream speranța (ori urzeam planul) ca, odată admisă la doctorat, să îmi netezesc calea spre o eventuală poziție în universitate, însă planurile mele au fost deturnate de ceea ce am văzut la un moment dat, în anii confuzi de după criză, drept oportunitatea angajării într-o editură. Salariul era mai bun decât cel absolut jenant pe care îl primea un debutant în învățământ, iar timiditatea cronică de care sufeream atunci mi se părea protejată într-o astfel de meserie discretă. Ideea de a mă expune atâtor ochi ostili și cruzi – cum din proprie experiență știam că sunt ochii adolescenților – mi se părea insuportabilă. În mod paradoxal, poziția de redactor de carte nu mi s-a potrivit. Era prea statică, prea puțin provocatoare în raport cu adevărata mea disponibilitate spre volubilitate și dinamism. Începeam, altfel spus, să aflu cine sunt.
Într-un fel, la 25 de ani, ratasem startul în universitate. Fiind angajată cu normă întreagă, nu am primit niciun seminar, am rămas în urmă și cu redactarea tezei, așa că, într-un moment de panică, disperare și luciditate, am început să mă pregătesc pentru intrarea în domeniul preuniversitar. Am făcut-o, recunosc, cu strângere de inimă: eram încă atașată de prejudecata că acest drum este unul al conformismului, dacă nu chiar al ratării, idee pe care îndeajuns de multe perioade de rodaj și corvoadă au întreținut-o și, de-a lungul anilor, mi-au reconfirmat-o. Vorbim totuși despre o meserie care uzează, care oxidează anumite reflexe critice, care tocește acel tăiș idealist din timpul studiilor universitate. Inevitabil, profesoratul te desprinde de orice variantă, oricât de elaborată, a unui turn de fildeș. Mai mult chiar, are și meritul de a te menține dureros de prezent. Rezistența prin visare sau escapism temporar e futilă. Hiperbolizând, munca la catedră te mai și înfrânge, te mestecă, te scuipă… Te remodelează până la sublimare.
În sensul acesta aș menționa endemica „umilință” a nesfârșitelor evaluări. Până să obțin un post cu viabilitate, un post titularizabil, am susținut 8 examene de titularizare, toate „soldate” cu note între 9,05 și 9,85. Cei 10 ani parcurși în provizorat ar fi, în consecință, citabili într-o eventuală, perenă rubrică vizând elementele care nu m-au motivat să rămân în sistem. La polul opus se află însă un sentiment constant, greu cuantificabil: acela de a mă afla în locul potrivit doar atunci când le vorbesc elevilor mei. Senzația constantă că, într-adevăr, construiesc ceva important și, sper eu, stabil rezumă toate satisfacțiile profesionale care vin dintr-o zonă în continuare privită cu suspiciune (și asta în cel mai bun caz).
Răspuns la întrebarea 2: Mi-am dorit mereu să inspir prin consecvență. Aici am avut cel mai mult de lucru cu mine. În ani de zile, și cu destule experimente eșuate (căci „numai cine nu muncește nu greșește”), mi-am construit un fel de platoșă nu neapărat impermeabilă, cât extrem de egală sieși, dreaptă și, dacă nu cumva e un termen desuet sau patetic, demnă. „Îți vei găsi stilul tău”, mi s-a spus în primul an, iar când l-am găsit, am știut că e al meu, fiindcă nu simțeam că trădez nimic, niciun principiu, niciun adevăr, fiind această profesoară (iar nu alta, mânată în luptă de alte idealuri). Încerc să impun și să îmi impun o conduită care nu lasă loc trivializării, probabil cel mai frecvent pericol în meseria pe care o practic. Evaluez, de pildă, cu gândul la factorul motivant pe care trebuie să îl bifeze evaluarea, dar și la sensul ei diagnostic și anticipativ. Vreau ca elevii mei să perceapă colaborarea noastră ca pe un dialog fertil, permanent, al cărui ultim mesaj să fie unul singur, absolut autentic: „Îmi pasă de voi, mă gândesc la voi tot timpul”. Până și acea fișă de lucru concepută de mine (iar nu „furată” de pe didactic.ro) ori acel text fotocopiat, acel material PPT sau acea colecție de „cuvinte noi” vreau să fie înțelese ca punți, nu ca sarcini, mofturi sau modalități de… autogratificare.
Răspuns la întrebarea 3: Mă adaptez în primul rând ideii că ceea ce învață elevul meu nu ar trebui să fie o colecție de conținuturi, ci un set de competențe, abilități și, finalmente, valori imuabile, fără termen de expirare. Nu sufăr în mod vocal ori snob, deplângând toate lucrurile pe care copiii din fața mea nu le știu, nu amendez discutabila îngustime a unui orizont cultural. Încerc, în schimb, să pornesc cu răbdare, să mă agăț de ceea ce ei știu să facă. Cu înăbușită vocație de dantelăreasă în măsură să înfrumusețeze cele mai terne postavuri, „brodez” demersuri prin care să îi învăț să-și atingă și să-și provoace limitele, transformând ezitările în certitudini sau, măcar, în solul fertil al unor viitoare certitudini. Fiecare înflorește în ritmul său: oubaitori. Mă frustrează însă lipsa curiozității, abulia, placiditatea. Le consider simptome care răspund unei sume de atitudini descurajate, dezabuzate, pe care e greu să le ocolim, mai ales atunci când stăm sub semnul impredictibilității, când nu reușim să construim relații solide de-a lungul unui ciclu de învățământ, forțați să ne mutăm din loc în loc orele, catedrele sau, ca să citez o directoare din primii mei ani, „catrafusele”.
Răspuns la întrebarea 4:Adevărul este că nu prea reușesc să mențin echilibrul până la capăt, fiindcă sunt o fire obișnuită să-și fixeze obiective din sfera autodepășirii și uit, adesea, că nu toți funcționăm pe baza aceluiași combustibil. Ceea ce mie îmi „turează” motoarele altcuiva, mai fragil, mai ușor de descurajat, i le poate „arde” ireparabil. Uit deci cuvintele complicate și „indicii” de performanță, încerc să pun în loc cuvinte care denumesc realități mai simple: zâmbesc și „vibrez” la bucuria inconștientă a celor care nu sunt altceva decât niște copii în căutarea sensului vieții, nu al armoniei perfecte dintre media anilor de școală și cea a rezultatelor simulărilor naționale.
Răspuns la întrebarea 5: Un simplu „îmi amintesc”, acel spontan „țin minte că mi-(aț)i spus” reprezintă pentru mine feedbackul suprem, singurul pe care îmi doresc să îl primesc. Statutul meu e ingrat, pentru că „materia de examen” responsabilizează. O notă se obține ușor când accepți că antrenamentele pentru testările standardizate au și o componentă periculoasă, mimetică, de „dresaj”. Ceea ce vorbim când nu înghesuim în șabloane cântărește mai greu, de aceea încerc să nu uit să comunic (mai ales) lucruri semnificative, nu doar lucruri utile, trucuri și scurtături spre „succesul academic”.
Răspuns la întrebarea 6: Mama mea este, indiscutabil, profesoara mea preferată. Ca să contextualizez: mama a devenit profesoară grație unei reconversii profesionale. Inginer de meserie, victimă a disponibilizărilor în masă din tranziția românească, preda la un moment dat, pe la începutul anilor ’90, un număr fabulos de „șaisprezece materii diferite”, fiind, vreme de 10 ani, suplinitoare la un liceu tehnologic care se afla chiar vizavi de blocul nostru. (În paranteză fie spus, când mama s-a titularizat și a început să lucreze la un colegiu din Deva, am simțit că și copilăria noastră, contrapunctată de fugile ei „în pauze” sau „în ferestre”, să vadă ce facem, a luat sfârșit). Orarul ei era fantastic și el: ținea ore atât dimineața – pentru ciclul „de zi” –, cât și după-amiaza, „la seral” sau la „profesională”. În unele după-amiezi, mă plictiseam să stau acasă, așa că o căutam pe mama prin școală, asistam la orele ei și, încet, dar iremediabil, mă îndrăgosteam de forfota fertilă, dar și de ordinea (persistentă încă în acei ani) din rândul adolescenților, de atmosfera din cancelarie, din bibliotecă, laboratoare și „fumoar”, de anuare și tablouri ale absolvenților, cu fotografii alb-negru și cu mesaje S.F. ca „ne vedem în anul 2000”. Niciodată nu am înțeles exact „ce preda” (ce predă, de fapt) mama, dar întotdeauna mi-a plăcut să o văd transfigurată de bucuria de a fi printre elevi. Datorită ei am prins, colocvial vorbind, „microbul” predării. Nu știu prin ce magie transforma într-un cămin protector și cald, care aproape că mirosea a mere coapte, o simplă sală de clasă pe a cărei tablă desena piese la „Organe de mașini”, dar această capacitate a devenit și a rămas pentru mine vectorul reușitei supreme în domeniul nostru.
Viorica Popovici, Profesoară de muzică și Director Adjunct la Instituția Publică Liceul Teoretic „Liviu Rebreanu” din Chișinău
„Cheia succesului e să muncești cu pasiune și le demonstrezi elevilor că îți pasă de ei, de fiecare dintre ei!”
Răspuns la întrebarea 1: Fiecare dintre noi avem scris un destin, un parcurs al vieții, așa se spune și așa cred și eu.
Providența m-a înzestrat cu calități vocale. Așadar, mi-am descoperit pasiunea pentru muzică de mică și eram foarte determinată să ajung cântăreață. Nu a fost să fie, nu am ajuns cântăreață, așa cum nu toți cei ce visează să devină cosmonauți ori balerini ajung acolo.
Am urmat studiile la pedagogie muzicală, iar practica pedagogică din anul III m-a făcut să simt că elevii mă plac, mă plac mult. Eram tânără, simpatică, cred că aveam și carismă. Ei m-au ales. Apoi eu i-am ales pe ei pentru tot restul vieții.
Răspuns la întrebarea 2: Atâta timp cât sunt ochi care mă privesc, urechiușe care mă ascultă, suflete care vibrează la ceea ce fac, mai sunt valabilă.
Copiii sunt niște examinatori foarte buni. Ei scanează și determină toate calitățile și neajunsurile unui pedagog. Dacă ai trecut testul lor, validarea, vei avea satisfacția muncii.
Uneori am sentimentul că trebuie să depun mai mult efort pentru a răspunde așteptărilor unui caleidoscop de tipologii: neastâmpărați, curioși, frumoși, drăgălași, nerăbdători, deștepți, triști, emotivi, ambițioși, rebeli, răsfățați, nonconformiști, în căutare de afecțiune, spontani, ingenioși, talentați, năzbâtioși, aceștia sunt copiii de azi. Ei au nevoie de modele, de repere, de iubire și de respect, au nevoie să fie văzuți, descoperiți și valorificați!
Cheia succesului e să muncești cu pasiune și să le demonstrezi elevilor că îți pasă de ei, de fiecare dintre ei!
Răspuns la întrebarea 3: În zilele de astăzi este greu să-i uimești pe copii și să-i ai conectați 45 de minute, cât durează ora academică. Încerc să-mi modelez lecțiile după reacțiile lor. Sunt foarte exigentă față de mine și autocritică. Observ când ceva nu merge. Caut soluții. Principalul e să nu mă simt mulțumită de mine însămi, să am tot timpul rezerve, chiar dacă am aprobarea celor mai sinceri examinatori: copiii. Exersez. Cu toate că am o bogată experiență, de fiecare dată reflectez cum să-mi fac orele, să nu semene cu cele anterioare, să anticipez eventuale situații didactice.
Principalele obiective țin de a-i face pe copii să rezoneze cu creațiile muzicale valoroase, să le reinterpreteze, să participe activ în actul creativ, deoarece muzica este arta care influențează nemijlocit asupra sferei emotive a omului, exercitând multiple funcții benefice.
Dacă aș compara parcursul meu profesional, atunci aș menționa că mi-am schimbat radical scenariile didactice, ceea ce e și firesc să se fi întâmplat. Am parcurs o cale lungă de la ,,Cântul și muzica” la ,,Muzica”, apoi la ,,Educație muzicală”.
Să-mi fi imaginat cu ceva ani în urmă că voi folosi la ore tuburile boomwhackers, pahare, panglici multicolore, meloritmia, desenul grafic al liniei melodice, percuția corporală?
Apoi tehnologia! Ea ne oferă atât de multe oportunități de a face atractivă ora! Am încă atâtea lucruri de descoperit, de învățat!
Răspuns la întrebarea 4: Optez pentru un climat emoțional favorabil în sala de clasă, pe care mi-l asigur prin exigență și consecvență. Orice manifestare necorespunzătoare din partea elevilor nu o trec cu vederea, ci o analizez, o discut, o remediez.
Relația profesor–elev contează esențial în obținerea atât a succesului școlar, cât și în menținerea bunăstării personale și relaționale. Realitatea este una deloc așa cum ne-am dori. Munca unui pedagog este stresantă, din cauza multiplelor provocări dictate de diversele contexte ale vieții, a schimbărilor ce decurg într-un ritm alert.
Uneori suntem blamați că avem un concediu prea mare, în comparație cu alte joburi. Dar noi, pedagogii, suntem permanent expuși epuizării profesionale, deoarece munca noastră implică un enorm consum energetic, emoțional, intelectual.
Volens nolens trebuie să facem față generațiilor de copii și părinți care diferă de generațiile precedente. Acum elevii nu mai sunt cei care se mai ridică în picioare când răspund la temă, nu-i mai oferă pedagogului intrarea pe ușa școlii… Eu nu zic că nu avem parte de respect, dar este o altfel de manifestare a respectului, probabil, de la egal la egal.
Alături de ceilalți colegi de breaslă, mi-am schimbat propriul model de abordare a activității. Am învățat să acționez și să gândesc într-un alt mod, să-mi motivez elevii pentru învățare, să-i inspir și să-i susțin în dezvoltarea lor.
Răspuns la întrebarea 5: Armonia interioară a profesorului este direct proporțională cu succesul său la școală. El trebuie să fie deschis, să fie empatic, orientat către copil.
Peste ani aceștia își vor aminti de bunătatea ta, de grija și preocuparea ta. Își vor aminti de situațiile când ați râs de o glumă, când ți-ai făcut timp să îl asculți, când te-ai oprit să-l întrebi cum îi merg lucrurile, fiindcă, în cele din urmă, ceea ce contează ești tu și amprenta lăsată de el în inima ta.
Mihaela Doboș, Profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „C. Negruzzi”, Iași, Lector la Centrul de Excelență Iași, mentor pentru studenții de la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, metodist și antrenor de olimpici
„Cea mai importantă grijă a mea este aceea de a-i face pe copii să le placă la școală”
Răspuns la întrebarea 1: Oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea de elevă și de studentă m-au inspirat să devin profesoară, împreună, firește, cu aura pe care le-o vedeam atunci și pe care cred că această profesie nu a pierdut-o, orice ar spune cei care „nu știu ce spun”. Cel mai mult mă motivează încrederea care simt că-mi este acordată și în fața căreia profesorul trebuie să manifeste o maximă responsabilitate. Dacă este dublată de iubire pentru copii și de respect față de munca ta de fiecare zi, atunci ești de la sine în interiorul unui triunghi motivațional perfect, pe care nu-l simți ca pe o povară, ci ca pe o formă de libertate și de împlinire.
Răspuns la întrebarea 2: Când încep să lucrez cu o clasă nouă de a V-a (Colegiu Național „Costache Negruzzi” Iași are atât gimnaziu, cât și liceu, iar colaborarea profesor–elev durează, de regulă, opt ani), cea mai importantă grijă a mea este aceea de a-i face pe copii să le placă la școală. Pur și simplu. Nu mi se pare esențial să-i testez, să-i impresionez, să le impun cu forța un anumit regim… Vreau să se simtă interesați și nerăbdători să vină la școală, să-mi dea ocazia să-i cunosc pe fiecare în parte, să se exprime cum cred ei de cuviință. Abia apoi le putem face pe toate celelalte – predare, învățare, evaluare etc. – mult mai firesc și mai agreabil decât dacă aș începe vorbindu-le, de pildă, despre programa școlară. Deși poate părea straniu, în colaborarea cu studenții pe care-i învăț să devină profesori urmăresc, mutatis mutandis, aceleași aspecte: să le stârnesc curiozitatea, să-i fac a pune pasiune și creativitate în relația cu elevii, să-i antrenez a se adapta din mers la nevoile fiecărui copil.
Răspuns la întrebarea 3: Că fiecare copil este unic a devenit, deja, un truism. Măiestria profesorului constă în a descoperi natura acestei unicități și a o pune la treabă, cum se zice. Pe de o parte, resping din capul locului ideea că unii elevi sunt „mai dotați” pentru umanioare, alții pentru științele exacte, cele experimentale etc. Profesorul de limba și literatura română nu-și poate permite luxul, nu are voie, de fapt, să gândească astfel. El are în față un om care trebuie format spre a se folosi de comunicare ca să trăiască și care să știe ce să facă în viață cu o idee, cu o informație, cu o relație, care să poată spune ce gândește, ce vrea, ce simte. Toate acestea sunt vitale pentru orice individ, în orice sferă a vieții și-n orice meserie. Pe de altă parte, profesorul de română este cel care sădește pentru totdeauna sămânța lecturii în sufletul copilului. Iar modul în care face acest lucru – fără prejudecăți și lecții învățate de-a gata, cu răbdare și delicatețe – îl pregătește pe viitorul adult pentru întâlniri sublime, de multe ori salvatoare, nu neapărat cu o carte anume, ci cu diferite fațete ale realității și ale propriei ființe, pe care doar literatura te antrenează să le „vezi”. Cu studenții încerc să fiu o colegă mai mare și un prieten care deschide niște culoare către ceea ce ar putea deveni fiecare ca profesor. Nu forțez nota în nimic. Îi las să vadă singuri, să descopere și să înțeleagă ce e de făcut în timpul unei ore. Îi ghidez discret, dar temeinic.
Răspuns la întrebarea 4: Întrebarea dvs. este, probabil intenționat, destul de generală, pentru că termenii „performanță” și „confort” implică sensuri relative, chiar individuale. În primul rând, deși îi antrenez pe copii pentru diverse podiumuri, niciodată nu am făcut-o având obsesia unui rezultat și nu am simțit că fac un efort mult mai mare decât acela obișnuit în profesia mea. M-am educat să fiu atentă la ce se întâmplă în jur – ce cărți apar, cum se mișcă literatura și viața culturală în mass-media, către ce se îndreaptă preocupările noilor generații etc. – și să mă pun, atât cât este posibil, în locul elevilor mei. În felul acesta, am redus sau chiar am anulat distanța dintre bancă și catedră, iar comunicarea noastră a fost și este… confortabilă de ambele părți. În al doilea rând, cred că performanța presupune, din partea copiilor angajați pe acest drum, multă muncă și determinare, în afara cărora talentul într-un anumit domeniu nu poate fi pe deplin pus în valoare. Îi încurajez pe copii să-și dezvolte aptitudinile în tot felul de contexte, nu doar în acelea competiționale, pentru că am observat cât de mult progresează atunci când au un obiectiv imediat, când intră în competiție sau lucrează în echipă cu alți elevi având aceleași preocupări. Pur și simplu înfloresc!
Răspuns la întrebarea 5: Cred cu tărie că rezultatul cel mai important al muncii mele nu este o notă la bacalaureat sau un premiu la o olimpiadă națională. Efectul necuantificabil în vreo statistică al preocupărilor mele de zi cu zi vreau să fie (și cred că este) tânărul autonom, independent, adaptabil, flexibil în gândire și în acțiune, capabil să ia decizii și să aibă inițiative, politicos și generos, cu un spirit critic nuanțat și discret, gata oricând să se facă util, să fie bun cu semenii. Omul care, după 30 de ani de la absolvire, va fi uitat numele profesoarei sale de română, dar îi va saluta cu respect pe profesorii copiilor și ai nepoților săi.
Florina Pîrjol, Critic literar și profesoară de Limba română la Colegiul Economic „Nicolae Kretzulescu”, București
„Relația profesor–elev e una de egalitate, nu de superioritate a profesorului”
Răspuns la întrebarea 1: În primul rând, eu n-am vrut să devin profesor. Dar cred că mi-a fost scris să devin, nu am putut scăpa de această misiune. Întâi am predat la Litere, apoi am schimbat sistemul universitar cu cel preuniversitar, mult mai provocator și mai dinamic. Cred că mă motivează, în primul rând, nevoia tinerilor de îndrumare, nevoia acută, aș zice. Nu știu cât reușesc, dar încerc să le creez o viziune asupra literaturii, să le educ gustul, nu doar să le predau școlărește niște autori canonici. Citim mult în clasă, încercăm să înțelegem ce citim în profunzime, comentăm și, uneori, dezbatem. E foarte greu să-i faci atenți pe elevi într-o epocă în care totul e pe repede-nainte și totul e acum, aici și durează extrem de puțin. Ei nu mai au răbdare și cumva trebuie să-i provoci să pună literatura într-o ramă mai cuprinzătoare, mai accesibilă lor. De exemplu, discutăm despre Ion și facem două tabere: unii îl apără pe Ion, alții îl condamnă. Un fel de proces-dezbatere. Le place genul ăsta de activitate, dar nu putem, firește, să facem doar asta. E nevoie și să citim, să facem eseuri de Bac, să învățăm să dezvoltăm repere din eseul de la Subiectul III etc.
Răspuns la întrebarea 2: Țin cont de faptul că relația profesor–elev e una de egalitate, nu de superioritate a profesorului, în felul în care am fost noi obișnuiți. Îi încurajez să pună întrebări, îi încurajez să ridice probleme și să comenteze cu mintea lor. Nu e chiar ușor, pentru că vin cu niște șabloane de la gimnaziu și sunt timorați. Pe de altă parte, această relație de colaborare care e actul pedagogic are niște reguli și niște îndatoriri de ambele părți. Eu îmi respect partea și le cer și lor să facă la fel. Altfel, ar ieși un haos și s-ar amesteca rolurile, ar fi un eșec.
Răspuns la întrebarea 3: Greu de răspuns la întrebarea asta! Din mers, pentru că vremurile se schimbă cu o viteză incredibilă. Trebuie mereu să te gândești cum sunt lucrurile din papucii lor, iar asta poate fi dificil și obositor când ai 45 de ani, un copil mic și șapte clase în total, plus dirigenție! Dar munca asta de psiholog e în fișa postului, clar. Și, dacă nu faci eforturi să-i înțelegi, ei vor simți asta, și conexiunea dintre voi nu va exista. Te conectezi cu elevul când îți pui problema că la 15 ani, cu toate gadget-urile și tot internetul, e posibil ca elevul să nu fie interesat de o poveste despre un țăran care e obsedat de pământ și are o moarte violentă pentru că nu-și poate controla instinctele. Lumea lor e altfel, cu altfel de povești, imagini, mesaje. Și trebuie în permanență să ții cont de asta!
Răspuns la întrebarea 4: Exigențele sunt specialitatea mea. Dar le aplic mai ales față de mine! Confort nu prea ai când ești profesor decât în acea lună și jumătate, când, după ce ai scăpat de Bac, ai și tu o vacanță. Altfel, e mereu câte ceva care te scoate din starea de confort.
Răspuns la întrebarea 5: Cel mai important e ca elevul să prindă un pic de drag de literatură. Să-i placă să citească, chiar dacă, în viața de adult, nu va citi literatură română canonică. E important să citească orice! Orice pagină citită, pentru că profa de română te-a inspirat cu entuziasmul ei, e o victorie personală. Firește că mai e și Bacul, nota la Bac…, dar aș zice că e un beneficiu de rang secund.
Răspuns la întrebarea 6: Am mai mulți profesori pe care i-am admirat în facultate. Unii nu mi-au fost direct profesori, dar le-am audiat cursurile, cum sunt Paul Cornea și Nicolae Manolescu, alții, da, cum e cazul profesorului Eugen Negrici. Cred că sunt mai mulți de care îmi aduc aminte cu plăcere, majoritatea din vechea gardă, cum se zice. O parte dintre ei nu mai sunt printre noi, dar cred că ei rămân prin cărțile lor și prin amintirile pe care le-au lăsat studenților la cursuri.
Camelia Toma, Profesoară de Limba și literatura română, Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, Bistrița
„Sunt interesată mai mult de formarea elevilor decât de informarea lor”
Răspuns la întrebarea 1: Eram în liceu când am jucat rolul dascălului, invitată de proful de română: „Toma, azi tu predai Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Explică-le colegilor semnificația titlului în raport cu evoluția protagonistului.” Bănuiam că e o metodă de a fi penalizată pentru tupeul de a-l contrazice public. Am vorbit toată ora „între oglinzi paralele”, sub privirile colegilor. „Stofă de dascăl.” O constatare telegrafică, într-o epocă în care orientarea profesională era letargică. Aveau să urmeze două rateuri (binemeritate!) la admiterea într-o facultate anostă, până să mă decid că altceva – adică literatura – e de mine.
Am ajuns profesoară (de limba și literatura română), pentru că în ‘89 era cam singura variantă pentru un absolvent de Filologie. Nu mi-am dorit să devin, dar îmi place să fiu. Cred, asemeni profesorului Keating din Cercul poeților dispăruți, că „întreaga idee a educației este să înveți să gândești pe cont propriu”. De aceea sunt interesată mai mult de formarea elevilor decât de informarea lor. Ca dascăl, încerc să (supra)veghez liniștea sau tensiunea din clasă; să descopăr atuurile și punctele vulnerabile; să nu stabilesc aprioric ierarhii; să nu cer mai mult decât ofer; să surprind fără să sperii; să nu contrariez prin decizii nejustificate.
Trecutul istoric al elevilor e unul relativ. Prezentul îl trăim împreună și mă străduiesc să nu îl irosim.
Răspuns la întrebarea 2: Fără idei preconcepute, fără „etichete”, fără judecăți cu trimiteri iritante: „Pe vremea mea…”, „Elevii de altădată”. Prefer să pornim din punctul zero – cel în care ne-am întâlnit – și să (ne) judecăm în funcție de ceea ce construim împreună.
Descoperă și „îmblânzește” ar putea fi deviza mea ca profesor. De ce? Răspunde pentru mine vocea vulpii din Micul prinț: „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri gata făcute. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzește-mă!” Așadar nu iau nici ca bune, nici ca „suspecte” aprecierile sau evaluările anterioare întâlnirii noastre. Trecutul istoric al elevilor e unul relativ. Prezentul îl trăim împreună și mă străduiesc să nu îl irosim. Descopăr ce se poate vindeca și ce nu trebuie să rănească. Sunt curioasă să aflu (dar fără indiscreții) ce îi face fericiți sau ce îi întristează.
Mă declar adepta cultivării respectului reciproc, a încrederii în tine și în ceilalți. Invitația mea pentru elevi este să devenim parteneri sinceri de dialog și să practicăm o critică de tip constructiv. Provoc și mă las provocată. Cred în puterea cuvintelor care – spuse cu rost la momentul potrivit – pot descoperi idei și schimba vieți.
Răspuns la întrebarea 3: Primul an de liceu e generos prin crearea condițiilor de adaptare – cel puțin în ceea ce mă privește. Manualul de limba și literatura română îmi oferă șansa de a-i cunoaște pe elevi prin temele propuse: Joc și joacă, Familia, Școala, Iubirea, Aventură și călătorie… Aceste subiecte de discuție aduc cu ele destăinuiri. Situațiile de comunicare sunt frecvente. Apar multe întrebări, urmate de răspunsuri adeseori neașteptate care generează conflicte de idei. Cred în autoritatea bine orientată și dozată a profesorului, dar îmi adaptez reacțiile în funcție de anumite detalii semnificative ale grupului și, pe cât posibil, ale fiecărui elev în parte.
„Dincolo de text” descoperi pagini din jurnalul unor adolescenți care percep lucrurile altfel decât tine. De tine depinde să observi ce se ascunde printre rânduri și să scrii note de subsol pertinente, apoi să ții cont de ele.
Răspuns la întrebarea 4: O disciplină umanistă – pe care o consider și artistică – îi conferă profesorului un avantaj evident. Ne putem împrieteni cu autorii. Cum? Cunoscându-i dincolo de programa școlară, căutând texte care să ne apropie de ei. Apoi facem propriile antologii; alegem poezia zilei; avem lecturi publice în curtea liceului; organizăm Târgul Cititorilor de Carte… Ne dăm seama, vorba profesorului Keating, că „Citim și scriem poezie pentru că suntem membri ai rasei umane”.
La un moment dat, consemnat și ștampilat, diploma de bacalaureat îți confirmă anumite competențe și performanțe. Calitatea de cititor nu e atestată printr-un document oficial, dar e validată pe parcursul întregii vieți.
Mulțumesc că mi-ați eliberat creierul.
Răspuns la întrebarea 5: „Mulțumesc că mi-ați eliberat creierul.” Când auzi așa ceva de la un fost elev, nu stai rău ca educator, nu? Câștigarea independenței în gândire ar fi, pentru mine, un semn cert că (în „jungla” învățământului românesc) traseul nostru comun nu e luat în deșert.
Efecte pe termen lung: pot fi suplinită, ca profesoară, de foștii elevi. Unii dintre ei își doresc să revină în bănci ca să asiste la orele mele de literatură română: „Voiam să mă conving că mă puteți surprinde pozitiv la orice vârstă”, mi-a mărturisit unul dintre ei.
Pe vremuri, catedra era cocoțată pe un podium: postul de observație al profesorului sau tribuna predicilor (cum îi spuneam, ca elevă). Detest izolarea, uniformizarea sau încolonarea. Nu ar trebui să existe în clasă poziții privilegiate și îngrădiri ale perspectivei. Dacă se întrevede, în timp, înălțarea unui „monument”, acela ar putea fi un grup statuar, în care toți se privesc în ochi, fiecare cu amprenta personalității sale.
Lia Faur
Lector de limba română la Institutul Limbii Române din București, Universitatea din Udine, Italia
Olga Ștefan
Scriitoare, profesoară de Limba română la Liceul Teoretic „Apáczai Csere János”, Cluj-Napoca
Viorica Popovici
Profesoară de muzică și Director Adjunct la Instituția Publică Liceul Teoretic „Liviu Rebreanu” din Chișinău
Mihaela Doboș
Profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „C. Negruzzi”, Iași, Lector la Centrul de Excelență Iași, mentor pentru studenții de la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, metodist și antrenor de olimpici
Florina Pîrjol
Critic literar și profesoară de Limba română la Colegiul Economic „Nicolae Kretzulescu”, București
Camelia Toma
Profesoară de Limba și literatura română, Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, Bistrița
