Dacă anvelopa unui automobil cedează, atunci sigur șoferul pune frână și coboară să vadă despre ce-i vorba. Din portbagaj nu lipsește cricul sau roata de rezervă, așa că schimbă pe dată ce e de schimbat. Apoi se duce-n service și, cel mai probabil, înlocuiește cauciucul. E de la sine înțeles că nu iese din nou pe șosea fără ca lucrurile acestea să fie făcute. Cum de se întâmplă altfel cu mașina numită educație e o enigmă. Explodează cu zgomot ceva? Nu, nu punem frână, motorul e clar că merge. Mai bubuie încă o dată? N-are a face, încetinim numai puțin și tot păstrăm direcția. Mai pleznește o piesă? Nu aruncăm o privire, uite că încă înaintăm! Cam asta s-a petrecut în ultimele trei decenii cu bibliotecile școlare. Când, în penuria post-comunistă, nu s-au mai alocat fonduri pentru cărți, n-a contat cine știe ce, rafturile erau pline, deși cu multe titluri ideologizate, fără valoare estetică, complet neatrăgătoare pentru copii. Când n-au mai fost bani nici pentru întreținerea spațiilor, pe multe s-a pus lacăt. Fără postul de bibliotecar mai făceai economie. Când au început să se așeze lucrurile, banii veneau acum de la primării; iar între o toaletă și-o carte prima a avut mult mai mare greutate. Între un termopan și-un raft fără de care nu poți educa pe nimeni, primul a fost esențial. Cum de-au ajuns să fie amestecate nevoile acestea fără care, da, nu e decent să faci școală, cu cele vitale pentru educație, precum bibliotecile, e greu de înțeles. Nu există copil care să crească, să-și umple forma, fără cărți citite. Poți priva o plantă de apă, de lumină, iar ea să rămână vie. Numai că în loc de puzderie de flori, abia va reuși să facă două, trei frunze.
Când am început Bibliotecile Melior, nu știam nici cât de grav avariat e vehiculul, așa cum nu-mi imaginam că într-o țară membră UE enorm de mulți copii nu au acces la cărți. Că ei primesc un substitut de educație, o umbră sau, altfel, li se pun înainte niște crengi ofilite în loc să li se-arate copacul. Ce-am descoperit pe parcurs? Că bibliotecile din școli fie nu există deloc, fie sunt închise, cu postul de bibliotecar desființat, fie există, doar că fondurile, cu puține excepții, sunt atât de puține încât ultimele apariții editoriale nu au cum să se găsească-n ele. Excepțiile, adică spațiile prietenoase, în care s-a investit și-n care copiii pot să facă unele ore, cu multe volume râvnite la o vârstă sau alta, sunt rarisime.
Mai mult, nenumărați elevi nu au cărți nici în casă. De ce-ar avea? Se poate trăi fără să citești. Poți obține note maxime la examene fără să parcurgi o singură carte. Numai că-n statisticile rușinii aproape jumătate dintre copiii noștri ajung analfabeți funcțional. O mare parte a lor nu citește nimic de-a lungul vieții. În timp, ei îngroașă rândurile adulților manipulabili, care nu se pot orienta în bombardamentul mediatic, care nu intră niciodată-n librării sau spații culturale. Se preschimbă-n păpuși manevrate de păpușari care nu le vor neapărat binele. Prin urmare, automobilul de care ziceam la început, nu doar că are toate piesele învechite, ci e pe cale să rămână și fără motor și să amuțească în cel mai dezolant loc de pe lume: acela al lipsei de șansă, al lipsei de viitor.
Ce e de făcut? Să se dea o lege în care în toate școlile, oricât de mici ar fi ele, să fie o bibliotecă. Să se stabilească un buget anual care să permită fiecărei biblioteci școlare achiziția de carte nouă. Să se facă prin ministerul educației parteneriate cu editurile care publică literatură pentru copii, astfel încât elevii chiar să poată găsi la școală cărți care să-i atragă, care să-i bucure, pe care să le caute. Să se doteze spațiile astfel încât să se poată muta unele ore în bibliotecă. Să existe săptămânal o oră de lectură, pentru toate ciclurile de învățământ. Și-n ora asta să se citească, nu să se rezolve teste, pregătire pentru examene sau orice altceva.
Ce-am făcut eu și partenera mea din Fundația Melior? Printre alte proiecte, am dus la bun sfârșit 26 de Biblioteci Melior, fiecare numărând sute de cărți, și alte câteva biblioteci Melior Prichindel. Am fost în localități din Bistrița-Năsăud, din Timiș, din Brașov, din Prahova, din Ialomița, din Vrancea, din Maramureș, din Ilfov și din alte județe. Am cunoscut profesori, bibliotecari sau medici minunați care sfințesc locul. Acum unsprezece ani când, alături de o soră a mea, am înființat Fundația Melior, nu bănuiam ce gravă și extinsă e boala asta a educației fără educație. Ne-am gândit că o să luptăm așa cum putem, atât cât putem, ca să schimbăm ceva, infim desigur. O Bibliotecă Melior înseamnă minimum 500 de volume, nou-nouțe, cele mai frumoase publicate azi. Valoarea lor ajunge cam la 5000 de euro. Am investit, așadar, în educație, peste 120.000 de euro. De unde am avut banii? O parte au fost de la mine și de la sora care-i partenera mea de fundație. Alte părți au venit de la câțiva oameni buni, nu mulți, care au donat câte o sumă sau au redirecționat prin formularul 230 cei 3,5% din impozitul pe venit. În ultima vreme, ne-a ajutat și firma de medicamente Zentiva, ceea ce-a contat enorm. Eu mi-am donat toate premiile primite pentru romanul ”Cartea Reghinei”.
Când fac selecția titlurilor, țin seama mereu de ceea ce iubesc eu, de poveștile care nu doar mă impresionează, ci sunt și excelent scrise – eu le percep ca pe literatură superioară – și, mai mult, sunt în cele mai bune condiții grafice. Banii sunt secundari când trebuie să cumpărăm astfel de daruri pentru copii. Căci la fiecare carte ne gândim chiar ca la un cadou. Uneori îmi închipui cum îl va atinge copilul, cum îi va admira ilustrația, cum se va cufunda în poveste. Când duc donațiile, după atelierul de joacă, adică în momentul scoaterii volumelor din cutii și așezării lor pe rafturi, văd deseori cum câte un copil rămâne nemișcat, într-un colț, și începe pur și simplu să citească. Uită de tot ce-i în jur, de colegii care așază volumele în viitoarea bibliotecă, de profesori sau de mine care am ajuns acolo pentru câteva ceasuri.
Ce-i cu Fundația Melior? Există din 2014, iar povestea e lungă; sunt unul dintre cei trei membri fondatori, unul a dispărut pe parcurs, dar celălalt, adică una dintre surorile mele, face parte din toate proiectele pe care le derulăm. Inițial am plecat de la ideea de-a interveni în social, în cazurile acelea dramatice din jur – țineam pe-atunci la anonimatul nostru. Când în 2017 am ajuns la educație, adică la biblioteci școlare, căci ne-am nimerit în locuri în care cărțile sunt cu mult mai rare decât telefoanele mobile, am făcut pagina de Facebook și-am început să vorbim despre proiectele noastre. Nici nouă nu ne vine să credem că am donat până acum peste 13.000 de volume sau că am făcut mii de kilometri cu mașina proprie ca să le ducem la destinație. Fără ajutor n-am fi reușit nici jumătate din povestea asta. Ce ajutor? Editurile cu care am colaborat ne-au oferit reduceri (Arthur, Humanitas Junior, Polirom, Cartea Copiilor, Frontiera etc.). Editura Paralela 45 tocmai ne-a donat un număr semnificativ de cărți superbe pe care le vom include în Biblioteca Melior 27 la care lucrăm acum. De asemenea, firma de medicamente Zentiva e un mare ajutor pentru proiectele noastre. Câțiva prieteni ne-au făcut donații în contul Melior. Iar acești prieteni sunt, fiecare, o poveste. Despre Andreas, străinul pe care am ajuns să-l cunosc târziu, la un târg internațional de carte, și care a donat în timp cam două mii de euro, am scris un articol în Dilema. Dar n-am scris despre o traducătoare dragă care a făcut chetă-n familie ca să ajute o bibliotecă Melior. Și nici despre băiatul nevăzător care a donat pentru cărțile fără de care toți copiii ajung mai devreme sau mai târziu orbi. Și nici despre directorul de școală sau despre prietenele redactori de carte, care au făcut, la rândul lor, donații. Și nici despre cei care au luat formularul 230 și au direcționat spre Melior 3,5% din impozitul pe venit. Toate gesturile acestea mă obligă pe mine să scot din piatră seacă timp și energie și să duc mai departe Bibliotecile Melior. Fără cărți n-are cum să existe educație. Și cărți, din păcate, nu se găsesc în viețile celor mai mulți dintre copiii noștri. Iar asta ne ”gripează” ca țară, e periculos pe termen lung. Fundația Melior nu-i decât o picătură în ocean, știm bine asta. Dar măcar e-o picătură care are altă culoare decât oceanul.
Ioana Nicolaie
Poetă, romancieră și autoare de cărți pentru copii
