După o serie de lecturi care mistificau maternitatea, transformând-o într-o stare de beatitudine, de bucurie plenară, de transformări exclusiv pozitive și din care greșeala, oboseala, spaima, vina, sentimentul de irelevanță socială sau profesională, resetarea ideii de cuplu erau complet evacuate, m-am trezit că sunt ceea ce eu credeam ,,mamă greșită”. Nu m-au salvat nici manualele de parenting, nici experții mai mult sau mai puțin demni de acest nume. Ci m-au salvat câteva mame, în primul rând propria mamă. Și, dragă Daniela (Palade Teodorescu), m-ai salvat și tu când într-o discuție cu miez, mi-ai spus: ,,viața ta se va împărți între: înainte de copil și după copil” . Cam ca era ante și post-christică. Ei bine, acest adevăr ultim, crud și minunat în același timp, s-a dovedit salvator de nenumărate ori. Nu mistifica nimic și nu dramatiza nimic. Era exact perspectiva corectă moral și intelectual de care eu aveam nevoie.
Fiica mea are 6 ani și cred că este un copil liber și fericit. A trecut prin trei tipuri de grădiniță din motive legate de relocări existențial-profesionale: o grădiniță privată la Londra, o grădiniță privată cu predare în limba engleză la București și o grădiniță publică. Practic, fiica mea a bifat două sisteme educaționale diferite, cu filosofii și pedagogii diferite și, mai ales, cu așteptări diferite. Am știut că aceste schimbări vor veni cu o serie de costuri (cel mai important, cred, este faptul că a simțit că și-a abandonat prietenii la Londra), dar și o sumă de câștiguri nebănuite, unul fiind pe lângă faptul că e perfect bilingvă, are o uriașă capacitate de adaptare. Și un grad de toleranță și de acceptare a celuilalt, a diferitului, demn de un manual de bune practici civice. Mai știu și că deși am plecat cu un copil de an un și jumătate într-o misiune diplomatică, inițial pentru un mandat de patru ani întrerupt la solicitarea mea, copilul meu a fost mereu cu mine și cu tatăl ei. M-am gândit de multe ori la femeile care nu au această
opțiune și sunt nevoite să-și lase copilul acasă, iar acest gând m-a făcut să îmi înțeleg privilegiul, să mă simt o norocoasă chiar și în momentele în care simțeam că ratez ceva. Și au fost multe aceste momente. Nu fac un titlu de glorie din faptul că nu am avut niciodată bonă și că bunicii, deși extrem de implicați, locuiesc la 500 km depărtare. În consecință, nu putem miza pe ei decât vara, fiind medici în activitate. Dar simt că timpul cu ei este extrem de prețios, de relevant și, mai ales, necesar pentru fiica mea.
În educația timpurie și nu numai, e un privilegiu pentru un părinte să poată să fie actant, nu spectactor în acest proces
Revenind la grădinițe, mi-am dorit ca fiica mea să se simtă în primul rând în siguranță și să rămână fericită, dar nu mi-am imaginat că voi împărți custodia cu educatoarea. Sigur, educatorii au un rol foarte important în formarea copilului, acesta fiind motivul pentru care am făcut tranziția de la o grădiniță privată cu predare în limba engleză (unde am aflat tardiv și cu surprindere că educatoarele nu absolviseră cursuri de pedagogie, lucru care mi se pare neverosimil pur și simplu) la o grădiniță publică, dar nu cred că procesul de educare al unui copil are program de birou, de la 8.00 la 16.00. Știu, e un clișeu care deja devine antipatic, dar educarea e continuă. Și, din păcate, reiau ideea de privilegiu – chiar e un privilegiu pentru un părinte să poată să fie actant, nu spectactor în acest proces. Am făcut o sumedenie de greșeli în acest proces, dar sunt liniștită că am evitat-o pe una, datorată sistemului educațional românesc în care eu am fost un ,,produs excelent”, șefă de promoție perpetuă – nu mi-am setat ca Nora, fiica mea, să ,,facă performanță”. Cu orice preț și cu orice costuri. Sigur, e încă devreme, dar mi-e limpede că miza mea e să cresc un copil în armonie cu el, cu lumea, politicos, manierat și cât se poate de ferit de rău și de presiune socială (de social media cât va fi posibil, în mod cert). E mai important pentru mine ca fetița mea să înțeleagă de mică ce e permis sau nu (de la atingeri nepermise la potențial abuz, să identifice bullyingul sau alte forme de
vulnerabilizare) și mărturisesc că am fost mai mândră de ea când a spus ferm unui adult „la mine nu se țipă” decât atunci când am văzut-o dansând pe scena Odeonului.
Dacă ar fi să sintetizez diferențele între grădinița britanică și cea românească (fie ea privată, fie publică), cred că diferența fundamentală ține de autonomia copilului și sunt convinsă că există consecințe în transformarea copiilor. Un simplu exemplu: la 3 ani, fiica mea folosea cuțitul și își secționa singură mâncarea în farfurie (cu un cuțit de lemn și cu multe încercări). Când reveneam în România, nu exista nicio ieșire la masă în care binevoitori (cu intenții bune, sunt onestă) să nu se arate scandalizați sau îngrijorați că fiica mea se taie, deși limitam orice risc. Ori adaptarea la grădiniță: părinții sunt sfătuiți să-și lase copilul după un ,,la revedere” și o îmbrățișare, dar nu e prelungită acea agonie pentru copii și părinți. Deși de multe ori rămâneau plângând, se eliminau acele scene sfâșietoare pe care le văd în București: copii care plâng uneori din mimetism (plânge un altul și intervine imitația), părinți agățați de garduri, sunat continuu educatoarea. Intervin și datele culturale, evident. De multe ori am impresia că fiica mea e, parafrazând-l pe Sting, an English girl in Bucharest.
Cum ne petrecem timpul împreună? Probabil există o doză mare de umor involuntar, dar aș zice că trăiesc involuntar o experiență filosofică, socratică aproape. Fiica mea îmi pune continuu întrebări, este în perioada de ce-ului continuu, iar eu mă străduiesc să răspund. E un dialog perpetuu provocat de ce observăm pe stradă, de poveștile citite, de filmele pe care le vedem împreună (da, fiica mea are acces limitat și controlat la televizior și la Youtube kids), de contexte. De multe ori recunosc că obosesc și eu nu cred în mantra stoică a mamelor ,,cand nu mai pot, mai pot un pic” . Nu, eu când obosesc, nu vreau să mai pot, așa că pur și simplu îi spun partenerului sau fiicei mele că am nevoie de timp și mi se oferă.
Nu cred în supradozaj și în copii performanți și extenuați
Am evitat supradozajul cu activități, deși e tentant și, în logica neoliberală în care cred că sunt captivi mulți părinți, e o cursă continuă, un slalom între cursuri, activități. Nu cred în supradozaj și în copii performanți și extenuați. Cum nu cred că părinții trebuie să devină șoferii copiilor și să-și petreacă toate serile în trafic, într-un du-te-vino continuu între balet, engleză, șah, pian, pictură etc. Și cred că și financiar e o presiune teribilă pentru părinți. Pentru noi, a funcționat rețeta de 3 zile/săptămână cu activități și cursuri, dar avem weekendurile libere, doar pentru noi. Nu e un rețetar, e ce a funcționat pentru familia noastră fără să simțim că ratăm ceva substanțial.
Cititul poveștilor și literatura pentru copii
Dacă am o nemulțumire majoră, e cea legată de literatura pentru copii. Se scrie enorm și de multe ori scandalos de prost. Am dat peste texte ridicole, misogine, lipsite de tact emoțional, peste grafică total inadecvată (aproape lubrice, prințese decoltate, fetițe reprezentate în ipostaze glam). O să dau un exemplu de scurt text pentru a înțelege gravitatea: ,,Mama era foarte posesivă față de fetiță pentru că Anne nu era fiica ei biologică. Era fiica surorii ei, care o părăsise pentru a-și urma în totalitate cariera de medic.” Așa arată fără echivoc un text misogin, inadecvat, imoral și care poate avea repercusiuni în devenirea unui copil.
Referitor la cititul poveștilor ca ritual, e o uzanță la noi și țin în mod fundamental la citiul împreună. Specialiștii susțin că e unul dintre cele mai eficiente moduri de a antrena creierul, memoria, de a reduce cortizolul și de a scădea stresul. Am observat că fiicei mele îi place realmente să mă vadă citind pentru că e firesc, e un adevăr simplu, dar cititul presupune o formă de liniștire, de stat locului. Și cred că după agitația zilei, avem amândouă nevoie de o stare de coliniștire pe care ne-o dă cititul. Există autori care semnalează că lectura
(10–15 minute/zilnic) funcționează aproape ca un ascensor social, reduce diferențele sociale dintre copii (Sullivan and Brown, 2013). Nu simt că e un moft sau vreo escrocherie haioasă când fiica mea mai vrea o poveste, deși negociem în funcție de oră, de gradul de oboseală, câte pagini citim. Nu respectăm întotdeauna deal-urile, dar unele înțelegeri pot fi încălcate, e și aceasta o mică lecție.
