Ce voce ne trezește interesul, care ne emoționează mai mult?
A cui voce e mai puternică?
Cum deosebim vocea părintelui de a elevului sau de a profesorului?
Este suficientă intonația pentru a depista emițătorul:
- voce răgușită – reiterări;
- voce imperativă – reguli;
- voce asertivă – argumente;
- voce clopoțel – joacă;
- voce duioasă – mângâiere;
- voce oftată – neputință, ajutor;
- voce lamentată – îngrijorare;
- voce entuziastă – triumf;
- voce șoptită – timiditate;
- voce interogativă – curiozitate, cunoaștere;
- voce afirmativă – apreciere, validare;
- voce exclamativă – recunoaștere.
Și, sigur, lista poate continua.
Au ceva în comun?
Sunt întrebări pe care mi le-am pus gândindu-mă că voi putea face o structură, o ierarhie, ceva care să mă ajute să răspund.
Cel mai simplu e să asociez fiecărui vorbitor un tip de voce sau, așa cum am învățat în clasele primare, să folosesc „mulțimile” :).
Observație: fiecare voce se potrivește oricăruia dintre vorbitori.
Concluzie sau răspuns la întrebări: vocea profesorului, cea a elevului și cea a părintelui merită în egală măsură ascultate, pentru că ne trezesc, pentru că sunt puternice, pentru că vorbesc o limbă emoțională care atinge cele mai sensibile corzi, ajutând la construirea unor relații profunde care dau încredere, speranță, reușită.
Camelia Burcioiu
Proprietară și Administratoare a Editurii Paralela 45
