Anchetă realizată de Diana Iepure și Cătălina Bălan
Întrebarea 1: Ce v-a făcut să deveniți profesor și care sunt reperele care vă motivează în munca dumneavoastră?
Întrebarea 2:Care sunt principalele repere de care țineți cont atunci când începeți o nouă colaborare cu elevii sau studenții?
Întrebarea 3: Cum vă adaptați modul de lucru la specificul elevilor/studenților pe care îi aveți în față?
Întrebarea 4: Cum reușiți să mențineți echilibrul între exigențele necesare atingerii performanței și nevoia umană de confort?
Întrebarea 5: Care considerați că este cel mai important rezultat al colaborării, dincolo de obiectivele academice?
Întrebarea 6: Aveți un profesor preferat, unul la care țineți în mod deosebit?
Olga Ștefan, Scriitoare, profesoară de Limba română la Liceul Teoretic „Apáczai Csere János”, Cluj-Napoca
„Inevitabil, profesoratul te desprinde de orice variantă, oricât de elaborată, a unui turn de fildeș”
Răspuns la întrebarea 1: Am ales meseria de profesoară de limba și literatura română mai târziu decât aș fi putut să o fac. Cariera didactică nu reprezenta o finalitate sau o prioritate atunci când am intrat la Facultatea de Litere. Eu nu-mi doream decât să ajung în paradisul exclusivei dedicări diadei pasiunilor mele ridicate la rang de obsesie: cititul și scrisul. Adevărul este că, pe la 19–20 de ani, nutream speranța (ori urzeam planul) ca, odată admisă la doctorat, să îmi netezesc calea spre o eventuală poziție în universitate, însă planurile mele au fost deturnate de ceea ce am văzut la un moment dat, în anii confuzi de după criză, drept oportunitatea angajării într-o editură. Salariul era mai bun decât cel absolut jenant pe care îl primea un debutant în învățământ, iar timiditatea cronică de care sufeream atunci mi se părea protejată într-o astfel de meserie discretă. Ideea de a mă expune atâtor ochi ostili și cruzi – cum din proprie experiență știam că sunt ochii adolescenților – mi se părea insuportabilă. În mod paradoxal, poziția de redactor de carte nu mi s-a potrivit. Era prea statică, prea puțin provocatoare în raport cu adevărata mea disponibilitate spre volubilitate și dinamism. Începeam, altfel spus, să aflu cine sunt.
Într-un fel, la 25 de ani, ratasem startul în universitate. Fiind angajată cu normă întreagă, nu am primit niciun seminar, am rămas în urmă și cu redactarea tezei, așa că, într-un moment de panică, disperare și luciditate, am început să mă pregătesc pentru intrarea în domeniul preuniversitar. Am făcut-o, recunosc, cu strângere de inimă: eram încă atașată de prejudecata că acest drum este unul al conformismului, dacă nu chiar al ratării, idee pe care îndeajuns de multe perioade de rodaj și corvoadă au întreținut-o și, de-a lungul anilor, mi-au reconfirmat-o. Vorbim totuși despre o meserie care uzează, care oxidează anumite reflexe critice, care tocește acel tăiș idealist din timpul studiilor universitate. Inevitabil, profesoratul te desprinde de orice variantă, oricât de elaborată, a unui turn de fildeș. Mai mult chiar, are și meritul de a te menține dureros de prezent. Rezistența prin visare sau escapism temporar e futilă. Hiperbolizând, munca la catedră te mai și înfrânge, te mestecă, te scuipă… Te remodelează până la sublimare.
În sensul acesta aș menționa endemica „umilință” a nesfârșitelor evaluări. Până să obțin un post cu viabilitate, un post titularizabil, am susținut 8 examene de titularizare, toate „soldate” cu note între 9,05 și 9,85. Cei 10 ani parcurși în provizorat ar fi, în consecință, citabili într-o eventuală, perenă rubrică vizând elementele care nu m-au motivat să rămân în sistem. La polul opus se află însă un sentiment constant, greu cuantificabil: acela de a mă afla în locul potrivit doar atunci când le vorbesc elevilor mei. Senzația constantă că, într-adevăr, construiesc ceva important și, sper eu, stabil rezumă toate satisfacțiile profesionale care vin dintr-o zonă în continuare privită cu suspiciune (și asta în cel mai bun caz).
Răspuns la întrebarea 2: Mi-am dorit mereu să inspir prin consecvență. Aici am avut cel mai mult de lucru cu mine. În ani de zile, și cu destule experimente eșuate (căci „numai cine nu muncește nu greșește”), mi-am construit un fel de platoșă nu neapărat impermeabilă, cât extrem de egală sieși, dreaptă și, dacă nu cumva e un termen desuet sau patetic, demnă. „Îți vei găsi stilul tău”, mi s-a spus în primul an, iar când l-am găsit, am știut că e al meu, fiindcă nu simțeam că trădez nimic, niciun principiu, niciun adevăr, fiind această profesoară (iar nu alta, mânată în luptă de alte idealuri). Încerc să impun și să îmi impun o conduită care nu lasă loc trivializării, probabil cel mai frecvent pericol în meseria pe care o practic. Evaluez, de pildă, cu gândul la factorul motivant pe care trebuie să îl bifeze evaluarea, dar și la sensul ei diagnostic și anticipativ. Vreau ca elevii mei să perceapă colaborarea noastră ca pe un dialog fertil, permanent, al cărui ultim mesaj să fie unul singur, absolut autentic: „Îmi pasă de voi, mă gândesc la voi tot timpul”. Până și acea fișă de lucru concepută de mine (iar nu „furată” de pe didactic.ro) ori acel text fotocopiat, acel material PPT sau acea colecție de „cuvinte noi” vreau să fie înțelese ca punți, nu ca sarcini, mofturi sau modalități de… autogratificare.
Răspuns la întrebarea 3: Mă adaptez în primul rând ideii că ceea ce învață elevul meu nu ar trebui să fie o colecție de conținuturi, ci un set de competențe, abilități și, finalmente, valori imuabile, fără termen de expirare. Nu sufăr în mod vocal ori snob, deplângând toate lucrurile pe care copiii din fața mea nu le știu, nu amendez discutabila îngustime a unui orizont cultural. Încerc, în schimb, să pornesc cu răbdare, să mă agăț de ceea ce ei știu să facă. Cu înăbușită vocație de dantelăreasă în măsură să înfrumusețeze cele mai terne postavuri, „brodez” demersuri prin care să îi învăț să-și atingă și să-și provoace limitele, transformând ezitările în certitudini sau, măcar, în solul fertil al unor viitoare certitudini. Fiecare înflorește în ritmul său: oubaitori. Mă frustrează însă lipsa curiozității, abulia, placiditatea. Le consider simptome care răspund unei sume de atitudini descurajate, dezabuzate, pe care e greu să le ocolim, mai ales atunci când stăm sub semnul impredictibilității, când nu reușim să construim relații solide de-a lungul unui ciclu de învățământ, forțați să ne mutăm din loc în loc orele, catedrele sau, ca să citez o directoare din primii mei ani, „catrafusele”.
Răspuns la întrebarea 4:Adevărul este că nu prea reușesc să mențin echilibrul până la capăt, fiindcă sunt o fire obișnuită să-și fixeze obiective din sfera autodepășirii și uit, adesea, că nu toți funcționăm pe baza aceluiași combustibil. Ceea ce mie îmi „turează” motoarele altcuiva, mai fragil, mai ușor de descurajat, i le poate „arde” ireparabil. Uit deci cuvintele complicate și „indicii” de performanță, încerc să pun în loc cuvinte care denumesc realități mai simple: zâmbesc și „vibrez” la bucuria inconștientă a celor care nu sunt altceva decât niște copii în căutarea sensului vieții, nu al armoniei perfecte dintre media anilor de școală și cea a rezultatelor simulărilor naționale.
Răspuns la întrebarea 5: Un simplu „îmi amintesc”, acel spontan „țin minte că mi-(aț)i spus” reprezintă pentru mine feedbackul suprem, singurul pe care îmi doresc să îl primesc. Statutul meu e ingrat, pentru că „materia de examen” responsabilizează. O notă se obține ușor când accepți că antrenamentele pentru testările standardizate au și o componentă periculoasă, mimetică, de „dresaj”. Ceea ce vorbim când nu înghesuim în șabloane cântărește mai greu, de aceea încerc să nu uit să comunic (mai ales) lucruri semnificative, nu doar lucruri utile, trucuri și scurtături spre „succesul academic”.
Răspuns la întrebarea 6: Mama mea este, indiscutabil, profesoara mea preferată. Ca să contextualizez: mama a devenit profesoară grație unei reconversii profesionale. Inginer de meserie, victimă a disponibilizărilor în masă din tranziția românească, preda la un moment dat, pe la începutul anilor ’90, un număr fabulos de „șaisprezece materii diferite”, fiind, vreme de 10 ani, suplinitoare la un liceu tehnologic care se afla chiar vizavi de blocul nostru. (În paranteză fie spus, când mama s-a titularizat și a început să lucreze la un colegiu din Deva, am simțit că și copilăria noastră, contrapunctată de fugile ei „în pauze” sau „în ferestre”, să vadă ce facem, a luat sfârșit). Orarul ei era fantastic și el: ținea ore atât dimineața – pentru ciclul „de zi” –, cât și după-amiaza, „la seral” sau la „profesională”. În unele după-amiezi, mă plictiseam să stau acasă, așa că o căutam pe mama prin școală, asistam la orele ei și, încet, dar iremediabil, mă îndrăgosteam de forfota fertilă, dar și de ordinea (persistentă încă în acei ani) din rândul adolescenților, de atmosfera din cancelarie, din bibliotecă, laboratoare și „fumoar”, de anuare și tablouri ale absolvenților, cu fotografii alb-negru și cu mesaje S.F. ca „ne vedem în anul 2000”. Niciodată nu am înțeles exact „ce preda” (ce predă, de fapt) mama, dar întotdeauna mi-a plăcut să o văd transfigurată de bucuria de a fi printre elevi. Datorită ei am prins, colocvial vorbind, „microbul” predării. Nu știu prin ce magie transforma într-un cămin protector și cald, care aproape că mirosea a mere coapte, o simplă sală de clasă pe a cărei tablă desena piese la „Organe de mașini”, dar această capacitate a devenit și a rămas pentru mine vectorul reușitei supreme în domeniul nostru.
Olga Ștefan
Scriitoare, profesoară de Limba română la Liceul Teoretic „Apáczai Csere János”, Cluj-Napoca
