Educația timpurie este percepută ca o perioadă în care este cultivată o legătură profundă cu lumea înconjurătoare.
La această vârstă, procesul educațional nu este centrat pe învățarea formală a conceptelor academice, ci pe dezvoltarea abilităților emoționale, sociale și motorii. Pe aceste considerente ne bazăm și noi în cadrul grădiniței noastre, unde punem accent pe învățarea prin joacă, creativitate și explorare senzorială, astfel încât copiii să poată înțelege lumea într-un mod direct, trăind-o prin simțuri și experiențe.
Provocările cu care ne confruntăm în educația timpurie
Una dintre provocările majore este integrarea principiilor alternativei Waldorf într-un sistem educațional adesea dominat de standarde academice și presiuni de performanță, iar acest lucru poate duce la neînțelegeri cu privire la importanța jocului liber, a ritmurilor și rutinelor care sunt fundamentale în primii ani de grădiniță. Pe de altă parte, formarea și menținerea personalului calificat este o provocare continuă, mai ales că dascălii Waldorf au o formare suplimentară, în contextul unui deficit general de personal în educație.
Valorile care vor salva educația în viitorul apropiat
Educația va trebui să se adapteze rapid la schimbările aferente tehnologiei, și aici mă refer la aspectele legate de inteligența artificială, pentru a răspunde noilor provocări. Educația trebuie să devină un spațiu în care toți copiii trebuie să fie acceptați, iar diferitele culturi și perspective sunt apreciate ca o sursă de îmbogățire pentru dezvoltarea personală. Valorile care vor putea salva educația ar trebui centrate pe o dezvoltare holistică a copilului, promovând un echilibru între abilități cognitive, emoționale și sociale, în a crește copii conștienți, responsabili și pregătiți să facă față unui viitor imprevizibil.
Problemele cu care vă confruntați cel mai des în relația cu părinții de copii preșcolari
Dacă privești din perspectiva unui dascăl, relația cu părinții de copii preșcolari vine cu anumite provocări comune. În primul rând am surprins dificultăți în stabilirea limitelor, unii părinți fie sunt prea permisivi, fie prea stricți. Cei permisivi pot avea dificultăți în a impune reguli acasă, ceea ce face dificilă gestionarea comportamentului copilului în colectivitate. Aici aș mai adăuga și faptul că parentingul actual tinde către supraprotecție și către o lipsă a noastră de a integra cu măsură tehnologia care devine tot mai provocatoare.
Comunicarea între părinți și educatori este o preocupare constantă a echipei noastre, iar de cele mai multe ori le spunem părinților că și la grădiniță aplicăm principiul Pareto, 80% muncă cu părinții și 20% cu copiii😊De asemenea, dascălii sunt tineri, și de cele mai multe ori mesajul transmis nu are claritate și siguranță, de aceea pot astfel apărea tensiuni care de cele mai multe ori nu au legătură cu copilul, ci cu bagajul emoțional al adultului.
Din postura de părinte, educația se vede diferit față de perspectiva unui dascăl. Devine un proces plin de provocări și dileme, în care îmbini regulile cu libertatea și autoritatea dragă cu prietenia.
Ca părinte de adolescent, mi-am dat seama că educația nu înseamnă doar note, iar adolescența este perioada în care copiii încep să-și definească valorile, atitudinile și modul în care se raportează la lume. Cu toate acestea, tehnologia și schimbările sociale ne determină să fim și noi într-un proces de adaptare continuă.
O mare provocare este să știi când să-l lași pe copil să își ia propriile decizii și când să intervii, întrucât copiii sunt influențați de prieteni, de rețele sociale și de tendințele actuale, iar educația formală ajunge pe plan secundar față de dorința de apartenență la un grup.
Simt tot mai des acest echilibru fragil între a oferi sprijin și a permite independență, și între a impune reguli și a avea răbdare, iar de cele mai multe ori, Maria și Ana, fiicele mele, mi-au oferit cele mai valoroase lecții de viață, bazate pe transparență și simplitate în înțelegerea situațiilor delicate.
Ce ar trebui să facă un părinte ca prim educator în viața copilului
Părintele este primul glas pe care copilul îl aude și prima inimă pe care o simte aproape. Ar trebui să îl asculte cu sufletul și să fie conștient că este primul model de viață al acestuia. Nu perfecțiunea îl va face fericit, ci siguranța că este iubit și acceptat exact așa cum este. Apreciez că acesta este un element sufletesc esențial în educația primilor pași, și aici aș aminti și un citat drag mie ca esență a acestei întrebări: „Copilul trebuie primit cu respect, crescut cu iubire și apoi lăsat în libertate deplină.” (Rudolf Steiner)
Se vorbește tot mai mult despre conflictele dintre părinți și educatori. Până unde se poate amesteca părintele în deciziile educatorului și unde poate interveni acesta în deciziile părintelui?
Conflictele dintre părinți și profesori apar frecvent din cauza unor așteptări diferite și a diminuării implicării în viața de comunitate.
Părintele are dreptul să fie informat și să își exprime punctul de vedere, dar nu-i poate impune dascălului cum să-și desfășoare activitatea. Evident, că poate interveni în cazul în care există suspiciuni de tratament diferențiat asupra copilului sau probleme legate de siguranța acestuia, dar totodată trebuie să aibă încredere în parteneriat și în alegerea stilului didactic, contribuind alături de instituție la susținerea spiritului de comunitate.
Cheia relației dintre părinți și profesori este comunicarea, iar atunci când fiecare își respectă rolul, iar discuțiile se poartă într-un mod constructiv, conflictele pot fi evitate sau soluționate eficient.
Profesorul–părintele–copilul e un triunghi care seamănă cu cel din psihologie: agresor–victimă–salvator. Dumneavoastră cum simțiți că se poate ieși din acest triunghi vicios?
Această analogie pare destul de interesantă, și recunosc că nu m-am gândit până acum în această manieră. Triunghiul dramatic poate apărea și în dinamica profesor–părinte–copil. De multe ori, părintele sau profesorul devine fie agresor – prin impunerea autorității –, fie salvator, prin supraprotejare, iar copilul ajunge în rolul de victimă.
Cum ieșim din acest triunghi vicios? Printr-o comunicare autentică și empatică, și prin clarificarea rolurilor, profesorul ar trebui să devină mentor, și nu gardian al educației, iar părintele să ofere sprijin educațional, și nu să controleze acest proces. Ieșirea din acest triunghi presupune conștientizare, comunicare și colaborare.
Top 5 direcții urgente în care educația are nevoie să se îndrepte, așa cum le-ați desprins din discuțiile cu părinții și educatorii din grădiniță
În primul rând, un parteneriat autentic între părinți și dascăli, care implică așadar comunicarea deschisă și constantă, participarea la sărbătorile și evenimentele din cadrul grădiniței, la activitățile extrașcolare, chiar și la atelierele de grădinărit și reparat jucării împreună cu copiii.
Dezvoltarea abilităților socioemoționale, nu doar a celor academice, cu accent pe empatie, colaborare și autoreglare emoțională, precum și pe reducerea competiției și a presiunii asupra copiilor.
O reformă a curriculumului și metodelor de predare, prin susținerea de activități outdoor și învățare experiențială, și utilizarea echilibrată a tehnologiei pentru a stimula curiozitatea, creativitatea și învățarea activă, fără a înlocui însă experiențele reale.
Valorizarea profesiei de dascăl, prin recunoașterea muncii acestora ca fiind importantă, și transformarea rolului dascălului de la predare la mentorat, precum și susținerea formării continue a acestora pentru creșterea calității procesului educațional.
Nu în ultimul rând aș adăuga ca recomandare și accent pus pe interdisciplinaritate și aplicabilitate pentru dezvoltarea unei gândiri critice atât de utile în această perioadă de dezvoltare.
Ce fac bine părinții și ce nu fac bine în relația cu copiii? Dar în relație cu educatorii?
Nu aș contoriza neapărat în bine sau rău, ci mai degrabă în lipsa de limite clare, de aici și supraprotejarea acestora care nu le dezvoltă reziliența; de aceea copiii se simt neputincioși în fața problemelor reale. În ceea ce privește însă relația cu educatorii, apreciez că până nu se consolidează un parteneriat solid între familie–copil–grădiniță, vor apărea tot felul de situații provocatoare, bazate de regulă pe propriile anxietăți, frici și nesiguranțe.
Totuși, cheia rezolvării vine din conștientizarea problemelor pe care le avem și din dorința de a îmbunătăți relațiile dintre noi, bazate pe respect, toleranță și empatie. Nu este nevoie să fim perfecți – nici ca părinți și nici ca dascăli –, dar putem crește împreună, fără să ne pierdem darul de a ne bucura de viață ca niște copii.
Interviu realizat de Daniela Palade Teodorescu
Roxana Obreja
Manager, grădinița Waldorf Eruditio
