Pe 5 octombrie este Ziua Mondială a Educației și Ziua Profesorului. Ca în fiecare an, în preajma acestei date, ne amintim de profesorii care ne-au inspirat și a căror infiuență ne-a marcat parcursul academic sau profesional. În 2024, adresându-le un gând de recunoștință pentru munca și devotamentul lor, i-am rugat pe profesori să ne spună ei cum ar trebui să arate o zi ideală a profesorului. Vă invităm să descoperiți mai jos răspunsul a șapte profesoare din România și din Republica Moldova.
Virginia Olaru, Profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din București
O zi ideală? Când mergi la școală cu gândul să împărtășești copiilor din cunoștințele tale și
din experiența de viață, fiecare zi este specială. Satisfacția vine pe măsură ce descoperi că vorbele tale au fost auzite și înțelese. Pe măsură ce în mintea lor se creează legături între ceea ce au învățat în anii de școală și ce sădești tu, folosindu-te de toate mijloacele pe care le ai la îndemână, didactice sau sufletești. Tu dăruiești din ceea ce ești, în fiecare zi. Ajungi acasă epuizat și seara adormi liniștit cu imaginea unui zâmbet, a unui răspuns corect și neașteptat, te gândești la cea mai potrivită cale de a-i face să înțeleagă o lecție grea, de a transmite fără a plictisi, de a trăi alături de ei cele mai frumoase experiențe. Fiindcă a fi dascăl înseamnă întâi să fii prieten apropiat, mamă, soră, cineva în care să aibă încredere.
Copiii sunt foarte sensibili și receptivi la tot ce este nou, dacă profesorul creează motivație, dacă le explică la ce folosesc noțiunile predate, cum le poate integra în învățarea pe termen lung. Din fericire, limba română dezvoltă imaginația și creativitatea, le permite să viseze cu ochii deschiși, să treacă peste bariere impuse, să-și descopere identitatea și să dea frâu liber emoțiilor firești și de înțeles la vârsta adolescenței. Dacă științele exacte dezvoltă rațiunea, ora de limba română se adresează sensibilității și de aceea este mult mai ușor să transferi înțelesul lecției către situații concrete de viață sau să iei scriitorii și să-i așezi cu ei în bancă, să stea la taclale, să se cunoască și să dezvolți curiozitatea lecturii. De câte ori intru în clasă, am senzația că li se luminează chipurile, simt că sunt o prezență așteptată și atunci fiecare întâlnire cu ei, fiecare demers didactic se consumă repede, ca un act de magie. Când profesorul iubește ceea ce face, când este un dirijor priceput (priceperea vine din experiență și din cunoaștere), orchestra nu scoate note discordante. Mizez pe revelația descoperirii generate de discuții aprinse, pe implicarea lor în descoperirea sensurilor, pe lectura cu ochi critic și nu pe informații luate de-a gata din cărți de comentarii sau de pe internet. Le dau curaj să fie originali, să se exprime liber, să greșească, să-și conștientizeze limitările, barierele mentale și să le depășească, să o ia de la capăt, fiindcă nimic nu iese bine dintr-odată. Perseverența este cheia succesului, aceea care generează încredere în sine, senzația că „pot și eu”, deși eram convinsă că nu îmi iese.
N-aș fi putut deveni ceea ce sunt astăzi fără ajutorul profesorilor mei din anii copilăriei și ai adolescenței. În fiecare an, pe data de 5 octombrie, mă înclin în fața lor, mulțumindu-le cu recunoștință pentru ce m-au învățat. Fie că mai sunt pe pământ, fie că mă privesc din ceruri, știu că energia iubirii ajunge la ei. Port în mine generații întregi de dascăli, fiindcă și părinții, și bunicii din partea tatălui meu, și străbunicii au purtat lumina cunoașterii ca pe o credință, ca pe o responsabilitate.
Nu știu cum să îmi imaginez o zi ideală, ce aș putea adăuga să o fac diferită de celelalte. Mă bucură gesturile firești, îmi plac florile și cuvintele, oamenii, chiar și ploile care spală trotuarele și urmele pașilor grăbiți. Și dacă totuși trebuie să îmi doresc ceva de ziua profesorului, mă gândesc la o îmbrățișare, fie și virtuală, un emoticon, un semn din partea foștilor elevi pentru care am însemnat ceva, să-mi umplu sufletul de bucuria că am trecut prin viață cu rost, că am lăsat în urmă o imagine vie, o ancoră, o amintire cât de mică în viața cuiva. Păstrați în memorie, dascălii devin nemuritori.
Camelia Săpoiu, Profesoară de Limba și literatura română, Colegiul Național „Spiru Haret” din București
Sunt într-un amfiteatru, undeva pe ultimul rând. În stânga, cineva vorbește cuiva din față. La fel cu două rânduri mai jos. E haos și locul se umple de șoapte, ca și când o apă pâcloasă și-a făcut loc de nicăieri și a acoperit pe nesimțite scena, apoi a crescut, a crescut și a umplut tot spațiul. O voce se ridică din mijlocul arenei și ajunge până acolo, în ultimul rând. Apa se limpezește și se retrage. E învățătorul meu, șoptesc, iar cuvintele acestea se aud dintr-odată puternic. Spunem toți e învățătorul meu, suntem mulți și spunem la unison un refren e învățătorul meu. Apoi o văd pe profesoara din gimnaziu, pe urmă pe cea de liceu. E profesoara mea, spun, dar nu sunt singură cu cuvintele mele, e din nou un refren, e profєsoara mea, e profєsoara mea, e profesoara mea, și apa se colorează și e acum un rotocol sau un curcubeu și noi învățăm mersul pe valuri, în picioare.
Ziua ideală a profesorului e un amfiteatru, vocea sa ne plimbă pe ape limpezi sau în vârtejuri, e un cuibar rotind pє apє din care ne naștem cu toții luminoși și apoi, pe tot drumul, purtăm cu noi câte o fărâmă din vocea fiecărui profesor. Ar părea o magie cum poate un profesor să dăruiască definitiv fiecărui elev al său o fărâmă din sine și să rămână mereu întreg, însă, din punctul de vedere al profesorului, aceea e ziua ideală, când, în amfiteatrul său, își primește răsplata: bătăile de aripi crescute înăuntru.
Mariana Jitari, Profesoară de Limba și literatura română, la Liceul Teoretic „Spiru Haret” din Chișinău
Nu știu ce mi-ar plăcea să se întâmple în această zi, mai mult știu ce mi-aș dori să nu fie: discursuri clișeice, urări siropoase, aplauze și flori, reportaje despre „câți bani scot părinții din buzunar pentru a-i felicita pe profesori”. Aș vrea o zi cu pace și cu multă liniște, ca să poată circula în voie gândurile noastre, ale tuturor, pentru cei care ne-au educat. Mi-ar plăcea să uit că sunt profesor și să redevin elev, amintindu-mi cu recunoștință de oamenii care mi-au fost alături la școală, la facultate, în viață, care, direct sau indirect, m-au învățat ceva și continuă s-o facă.
Cătălina Matei, Profesoară de Limba și literatura română, Școala Aletheea, București
Ziua ideală a profesorului e în vacanță :). Lăsând gluma laoparte, ziua aia ideală e ziua pe care nu simți că o traaagi după tine, e ziua în care nu există presiune, în care nu există programe, în care nu există obiective de împușcat, în care nu există monstruosul trebuie. E ziua în care citești cu elevii o carte bună, o discuți, o iei pe toate părțile, iar ei nu se plictisesc, ba chiar se miră, iar cuvintele își fac de cap în capul lor. E ziua în care scrisul nu mai e văzut ca o sarcină enervantă, ci curge firesc și scoate toată imaginația tinerilor la aer. Ziua în care proful nu mai simte că se luptă cu morile de vânt, în care nu se mai simte inutil, în care nu trebuie să se ia la întrecere cu toate gadgeturile. E ziua aia în care totul se întâmplă de drag și de voie. E ziua în care nici proful, nici elevul nu trebuie să mulțumească pe nimeni. Ziua în care proful nu e magician, nu e animator, nu e polițist, nu e baubau, e doar prof. Și se bucură că e prof. Ziua în care elevul nu e teribilist, nu e muștruluit, nu e obosit, nu e cicălit, nu e obligat, e doar elev. Și se bucură că e elev.
Viorica Popovici, Profesoară și directoare adjunctă a Liceului Teoretic „Liviu Rebreanu” din Chișinău
Să mă trezesc în patul meu mare și comod, alături de omul cu care sunt legată prin destin. Sunt ceva lucruri materiale pe care mi le doresc, dar mai presus de orice îi vreau pe cei dragi alături de mine. Să fim toți sănătoși și să ne bucurăm de fiecare moment al vieții. Dacă aș putea cere ceva pentru mine ar fi ceva mai mult timp. Sunt mereu în criză de timp.
Dumnezeu a fost darnic cu mine. Îmi place la rându-mi să dăruiesc oamenilor pe care-i întâlnesc un zâmbet, o vorbă bună, un sfat, un ajutor. Cred că acesta ar fi cel mai frumos dar pe care mi l-aș face: să știu că pot aduce măcar puțină bucurie altora. Cea mai mare satisfacție a unei zile de lucru este o îmbrățișare care vine din partea unui copil care mă prinde pe coridorul școlii. Nimic material nu se compară cu o îmbrățișare duioasă și sinceră a unui copil. Ea costă tot sacrificiul pe care-l ofer profesiei de pedagog. Sunt norocoasă cu tot ce am, acesta este darul pe care mi-l oferă viața și pentru care nu pot decât să fiu foarte recunoscătoare.
Adriana Briceag, Profesor metodist și inspector școlar
O zi în care îmi reamintesc că unde m-a semănat Dumnezeu, acolo trebuie să înfloresc, printre copii, alături de ei. O zi în care sunt recunoscătoare, pentru că am ce și cui să dăruiesc. O zi în care simt bucuria revederii cu elevii cărora le-am împărtășit, cândva, o vorbă bună, un zâmbet, căci am luminat, cu prezența mea, suflete, minți, drumuri, visuri. O zi în care calmul și răbdarea, înțelepciunea și echilibrul, inspirația și creativitatea mă luminează să construiesc experiențe unice, alături de elevi, să mă redefinesc, să mă reinventez în relația cu aceștia. O zi în care suntem o echipă, elevi, profesori, părinți, ca să oferim și să primim muguri de gând și de bucurie.
Tatiana Grosu, Profesoară de engleză la FasTracKids, Academia Internațională de Dezvoltare intelectuală a copiilor de la 2 la 10 ani, Chișinău
Ziua cea bună este atunci când intru în sala de clasă să văd fețe și ochi care vor să zâmbească împreună cu mine. Asta mă bucură mult. Îmi place să lucrăm mult și productiv la ore, deși asta nu-mi reușește tocmai mereu. Sunt zile în care am câte 6 lecții la rând, muncim mult, discutăm, dezbatem unele teme de interes comun, și asta mă încarcă la maximum. În asemenea zile eu nici nu observ când se face ora 2, în aceste zile nu-mi este foame, nu mă mai doare nimic, și eu mă simt atât de mândră de elevii mei care s-au străduit și au înțeles cum se rezolvă un exercițiu, când se utilizează un anumit timp în limba engleză, și tot așa, pentru că eu știu ce înseamnă să depui un efort intelectual, ba chiar să te forțezi, atunci când ești ademenit la fiecare pas să pui mâna pe telefon și să scrolezi. Cu părere de rău, nu toate zilele la școală sunt așa (asta ar fi formula ideală). Uneori la școală ești ca pe câmpul de luptă, niciodată nu știi de unde vine inamicul și ce „surprize” te mai așteaptă.
