Anchetă realizată de Diana Iepure și Cătălina Bălan
Întrebarea 1: Ce v-a făcut să deveniți profesor și care sunt reperele care vă motivează în munca dumneavoastră?
Întrebarea 2:Care sunt principalele repere de care țineți cont atunci când începeți o nouă colaborare cu elevii sau studenții?
Întrebarea 3: Cum vă adaptați modul de lucru la specificul elevilor/studenților pe care îi aveți în față?
Întrebarea 4: Cum reușiți să mențineți echilibrul între exigențele necesare atingerii performanței și nevoia umană de confort?
Întrebarea 5: Care considerați că este cel mai important rezultat al colaborării, dincolo de obiectivele academice?
Camelia Toma, Profesoară de Limba și literatura română, Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, Bistrița
„Sunt interesată mai mult de formarea elevilor decât de informarea lor”
Răspuns la întrebarea 1: Eram în liceu când am jucat rolul dascălului, invitată de proful de română: „Toma, azi tu predai Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Explică-le colegilor semnificația titlului în raport cu evoluția protagonistului.” Bănuiam că e o metodă de a fi penalizată pentru tupeul de a-l contrazice public. Am vorbit toată ora „între oglinzi paralele”, sub privirile colegilor. „Stofă de dascăl.” O constatare telegrafică, într-o epocă în care orientarea profesională era letargică. Aveau să urmeze două rateuri (binemeritate!) la admiterea într-o facultate anostă, până să mă decid că altceva – adică literatura – e de mine.
Am ajuns profesoară (de limba și literatura română), pentru că în ‘89 era cam singura variantă pentru un absolvent de Filologie. Nu mi-am dorit să devin, dar îmi place să fiu. Cred, asemeni profesorului Keating din Cercul poeților dispăruți, că „întreaga idee a educației este să înveți să gândești pe cont propriu”. De aceea sunt interesată mai mult de formarea elevilor decât de informarea lor. Ca dascăl, încerc să (supra)veghez liniștea sau tensiunea din clasă; să descopăr atuurile și punctele vulnerabile; să nu stabilesc aprioric ierarhii; să nu cer mai mult decât ofer; să surprind fără să sperii; să nu contrariez prin decizii nejustificate.
Trecutul istoric al elevilor e unul relativ. Prezentul îl trăim împreună și mă străduiesc să nu îl irosim.
Răspuns la întrebarea 2: Fără idei preconcepute, fără „etichete”, fără judecăți cu trimiteri iritante: „Pe vremea mea…”, „Elevii de altădată”. Prefer să pornim din punctul zero – cel în care ne-am întâlnit – și să (ne) judecăm în funcție de ceea ce construim împreună.
Descoperă și „îmblânzește” ar putea fi deviza mea ca profesor. De ce? Răspunde pentru mine vocea vulpii din Micul prinț: „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri gata făcute. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzește-mă!” Așadar nu iau nici ca bune, nici ca „suspecte” aprecierile sau evaluările anterioare întâlnirii noastre. Trecutul istoric al elevilor e unul relativ. Prezentul îl trăim împreună și mă străduiesc să nu îl irosim. Descopăr ce se poate vindeca și ce nu trebuie să rănească. Sunt curioasă să aflu (dar fără indiscreții) ce îi face fericiți sau ce îi întristează.
Mă declar adepta cultivării respectului reciproc, a încrederii în tine și în ceilalți. Invitația mea pentru elevi este să devenim parteneri sinceri de dialog și să practicăm o critică de tip constructiv. Provoc și mă las provocată. Cred în puterea cuvintelor care – spuse cu rost la momentul potrivit – pot descoperi idei și schimba vieți.
Răspuns la întrebarea 3: Primul an de liceu e generos prin crearea condițiilor de adaptare – cel puțin în ceea ce mă privește. Manualul de limba și literatura română îmi oferă șansa de a-i cunoaște pe elevi prin temele propuse: Joc și joacă, Familia, Școala, Iubirea, Aventură și călătorie… Aceste subiecte de discuție aduc cu ele destăinuiri. Situațiile de comunicare sunt frecvente. Apar multe întrebări, urmate de răspunsuri adeseori neașteptate care generează conflicte de idei. Cred în autoritatea bine orientată și dozată a profesorului, dar îmi adaptez reacțiile în funcție de anumite detalii semnificative ale grupului și, pe cât posibil, ale fiecărui elev în parte.
„Dincolo de text” descoperi pagini din jurnalul unor adolescenți care percep lucrurile altfel decât tine. De tine depinde să observi ce se ascunde printre rânduri și să scrii note de subsol pertinente, apoi să ții cont de ele.
Răspuns la întrebarea 4: O disciplină umanistă – pe care o consider și artistică – îi conferă profesorului un avantaj evident. Ne putem împrieteni cu autorii. Cum? Cunoscându-i dincolo de programa școlară, căutând texte care să ne apropie de ei. Apoi facem propriile antologii; alegem poezia zilei; avem lecturi publice în curtea liceului; organizăm Târgul Cititorilor de Carte… Ne dăm seama, vorba profesorului Keating, că „Citim și scriem poezie pentru că suntem membri ai rasei umane”.
La un moment dat, consemnat și ștampilat, diploma de bacalaureat îți confirmă anumite competențe și performanțe. Calitatea de cititor nu e atestată printr-un document oficial, dar e validată pe parcursul întregii vieți.
Mulțumesc că mi-ați eliberat creierul.
Răspuns la întrebarea 5: „Mulțumesc că mi-ați eliberat creierul.” Când auzi așa ceva de la un fost elev, nu stai rău ca educator, nu? Câștigarea independenței în gândire ar fi, pentru mine, un semn cert că (în „jungla” învățământului românesc) traseul nostru comun nu e luat în deșert.
Efecte pe termen lung: pot fi suplinită, ca profesoară, de foștii elevi. Unii dintre ei își doresc să revină în bănci ca să asiste la orele mele de literatură română: „Voiam să mă conving că mă puteți surprinde pozitiv la orice vârstă”, mi-a mărturisit unul dintre ei.
Pe vremuri, catedra era cocoțată pe un podium: postul de observație al profesorului sau tribuna predicilor (cum îi spuneam, ca elevă). Detest izolarea, uniformizarea sau încolonarea. Nu ar trebui să existe în clasă poziții privilegiate și îngrădiri ale perspectivei. Dacă se întrevede, în timp, înălțarea unui „monument”, acela ar putea fi un grup statuar, în care toți se privesc în ochi, fiecare cu amprenta personalității sale.
Camelia Toma
Profesoară de Limba și literatura română, Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, Bistrița
