Un material realizat de Diana Iepure
De peste trei decenii, se discută la noi despre utilitatea purtării, în școli și licee, a unei uniforme școlare. Pentru unii, ea reprezintă o mândrie și un semn al apartenenței la o prestigioasă comunitate, pentru alții, însă, nu e decât o îngrădire a libertăților personale și a exprimării libere, o uniformizare a gândirii sau chiar un simbol al autoritarismului.
I-am rugat pe Nicoleta Simionescu, Ovidiu Buta și Alexandra Bălan Verbancu, o profesoară, un stilist internațional și o elevă, să ne spună ce reprezintă, în viziunea lor, uniforma școlară și care ar fi plusurile și minusurile obligativității purtării ei.
Aflați în continuare ce trage mai greu la cântar: eleganța și apartenența la o tradiție sau îngrădirea libertăților și uniformizarea.
Cum e mai bine: cu sau fără uniformă școlară?
Nicoleta Simionescu, Profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, București
Uniforma: soluție magică sau cârpeală cu pretenții?!
Sub tivul ordinii, o lume de contraste. Așa arată școala în ziua de azi. Supusă unei permanente dezbateri, despre orice și despre nimic. Dintre toate, uniforma pare a fi un subiect care suscită permanent interesul părinților, elevilor, decidenților și chiar și al celor nevizați direct, dar care se pricep la educație, cum altfel?! Școala, ca orice microclimat, este un univers al contrastelor, cum spuneam. Acestea se reflectă și în reacțiile ce se nasc din problematica uniformei. Dacă unii o văd ca pe un simbol al echității, al ordinii, al disciplinei și al apartenenței sau al diferențierii, alții o consideră o formă de constrângere ce limitează exprimarea personală și condiționează modul în care imaginea de sine se construiește.
Profesorii consideră că uniforma poate fi un mijloc de instalare a coeziunii și a disciplinei, a respectului față de instituție în sine. Uniforma, indubitabil, reduce diferențele vizibile dintre elevi, favorizând consolidarea unui mediu (mai) echilibrat, în care atenția este direcționată către învățare, nu către aparențe. În acest caz, sentimentul de apartenență și de diferențiere ar fi propice învățării. Nu contest acest ultim aspect, doar menționez o imagine legată de primul an în învățământul liceal al clasei la care sunt dirigintă. Elevii mei, din medii variate, dar predominant bune (deja selectați prin examen național și uniformizați prin media de admitere), nu discutau despre bluze, pantaloni sau sacou, ci despre ultimul trend în materie de încălțăminte, comparându-și „adidașii” de 2-3 mii de lei, în timp ce își puneau diverse etichete. Plecând de la acest moment cât se poate de real, când vom ajunge oare la o uniformă în ceea ce privește încălțămintea? Va ține ea cont de confort, așa cum ar trebui să țină și în cazul vestimentației? Care ar fi următoarele criterii? Trebuie să fim conștienți că la această vârstă, elevii caută atât mijloace de uniformizare (la grup, prin diferite comportamente prin care se îndepărtează de familie, construindu-și, ei înșiși o uniformă, de multe ori deranjantă), cât și de diferențiere (afirmându-și personalitatea și construindu-și imaginea de sine). Poate nu uniforma este neapărat cel mai important pas sau poate nici primul pas, ci un anumite tip de educație care să impună respectarea unor norme de bun-simț și decență, căci, nu-i așa, asta este ceea ce supără, în primul rând. În al doilea rând, nu ar strica o mai bună educare a familiilor care investesc sume substanțiale în această modă schimbătoare. Este, și acesta, un alt subiect de dezbatere. Unii părinți văd în uniformă o soluție practică și economică, ce elimină presiunea asupra bugetului familiei. Alții pun, pe bună dreptate, problema confortului și se întreabă dacă există o corelație clară între performanța școlară și vestimentație sau probleme precum bullyingul sau inegalitatea socială. Dacă cercetătorii nu au căzut de acord (sau nu sunt eu familiarizată cu un asemenea studiu), nici eu nu îi pot contrazice fără rest.
Îmi surâde ideea diferențierii, a reliefării apartenenței printr-o asumare voluntară a uniformei. Într-un astfel de demers, mi se pare chiar necesară implicarea elevilor în demersul creator, oferindu-le posibilitatea, de la o generație la alta, să creeze obiectele vestimentare pe care le vor purta, păstrând, evident, o anumită identitate vizuală.
Revenind la imaginea contrastantă a învățământului, nu putem reforma din ac și regulă drastică. Croiala visului educat necesită mai multe etape, între care uniforma nu este cea mai importantă, ci un element care poate face diferența în anumite circumstanțe (tipul de școală, ajutoarele financiare oferite familiei sau chiar eliminarea inechităților sociale prin politici publice sau de natură socio-economică etc.).
Ovidiu Buta, stilist internațional
Uniforma ca instrument de educație vizuală și estetică
Uniforma școlară este, din punctul meu de vedere, un simbol cu dublă valență. Pe de o parte, are o valoare estetică și identitară reală: creează un sentiment de apartenență, oferă coerență vizuală și poate încuraja o anumită rigoare, disciplină și chiar respect față de actul educațional. În plus, poate diminua diferențele sociale dintre elevi, egalizând în aparență statutul lor și permițând ca atenția să fie direcționată către conținut, nu către aparență.
Pe de altă parte, sunt conștient că o uniformă impusă rigid poate deveni un instrument de control, o frână în calea exprimării individuale. Adolescența este vârsta descoperirii de sine, iar vestimentația este unul dintre cele mai directe moduri prin care tinerii își afirmă identitatea. Să le refuzi această libertate înseamnă, într-un fel, să le refuzi vocea.
Când uniforma devine un exercițiu de stil și nu un instrument de coerciție, ea poate funcționa cu adevărat
Cred că totul ține de echilibru. Uniforma nu ar trebui să fie o formă de impunere, ci una de alegere – eventual un cod vestimentar flexibil, care să îmbine eleganța cu libertatea personală. Când uniforma devine un exercițiu de stil și nu un instrument de coerciție, ea poate funcționa cu adevărat. Între tradiție și libertate, înclin spre un model care le împacă pe amândouă. Nu sunt împotriva uniformei, dar cred că forma și funcția ei trebuie gândite cu inteligență și empatie. Mai bine cu uniformă? Poate. Dar numai dacă ea nu îngheață diversitatea, ci o îmbrățișează în mod subtil.
Din perspectiva unui stilist, uniforma școlară este o provocare interesantă: cum creezi un cod vestimentar care să fie în același timp funcțional, estetic și relevant pentru generația tânără? O uniformă bine concepută poate deveni o declarație de stil – nu doar o piesă de conformism. Texturile, croiala, paleta cromatică, detaliile discrete pot transforma o piesă banală într-una cu personalitate, fără a încălca rigoarea unui regulament școlar.
De exemplu, o jachetă bine croită, cu o linie modernă, poate fi purtată cu mândrie, nu cu resemnare. Când elevii simt că ceea ce poartă îi reprezintă, chiar și într-un cadru reglementat, încep să perceapă uniforma nu ca pe o obligație, ci ca pe o extensie a propriei imagini. Iar dacă școala colaborează cu designeri sau stiliști pentru a crea uniforme care vorbesc pe limba tinerilor, atunci diferența este uriașă.
Uniforma poate deveni astfel un instrument de educație vizuală și estetică, o introducere în lumea bunului gust. Poate fi și o lecție despre calitate, proporție și coerență. Cu alte cuvinte: se poate face educație și prin haine.
Alexandra Bălan Verbancu, Elevă, Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, București
Uniforma, între blazon, uniformizare și constrângere
Cu sau fără uniformă? Aceasta e-ntrebarea pentru mulți părinți și profesori. Elevii și, mai ales, liceenii par să se fi hotărât.
Uniforma este o îmbrăcăminte croită după un anumit model și purtată obligatoriu de membrii unor instituții, fie că vorbim despre școală, armată sau alte domenii, dupǎ definiția din DexOnline. Cum este însă primită de elevi? Nu atât de bine pe cât și-ar dori adulții.
Multe școli și licee adoptă uniforme fie pentru a aduce un omagiu instituției, fie pentru a susține disciplina și egalitatea între elevi. Însă mulți tineri le văd ca pe o limitare a libertății de exprimare – de la cât de monotonă este o bluză până la interzicerea machiajului.
Mergând la o școală privată în învățământul primar și gimnazial, am trecut şi eu prin „experiența uniformei”. Mă simțeam constrânsă în exprimare și, ca oricărui tânăr, nu îmi plăcea. Era comod să te îmbraci dimineața fără să pierzi timp în fața şifonierului, erau totuși zile în care mi-aș fi dorit să mă aranjez și machiez. Sunt sigură că nu am fost singura.
Dar, cu timpul, am început să înțeleg de ce uniforma există. Anii de studiu 5–8 sunt, poate, cei mai complicați ani pentru un tânăr. Fiecare vrea să-și afirme statutul prin haine, iar uniformele pot rupe bariere. În 1996, în SUA, Bill Clinton a spus: „Dacă înseamnă că adolescenții vor înceta să se ucidă între ei din cauza jachetelor de designer, atunci școlile noastre publice ar trebui să poată cere elevilor lor să poarte uniforme”.
Chiar dacă România nu are aceleași probleme, mesajul rămâne: uniforma îi poate salva pe elevi de presiunea aparențelor. Totuși, felul în care regula este aplicată lasă de dorit. Majoritatea uniformelor sunt din materiale ieftine și incomode. Elevii nu au un cuvânt de spus în privința lor, iar consultațiile, dacă există, sunt de formă și rareori influențează decizia. Orice schimbare durează mult și ajunge inutilă pentru cei care o ceruseră și care, între timp, au terminat studiile la școala respectivă.
Cred că școlile ar trebui să țină cont de nevoia de exprimare a elevilor. Fie că e vorba despre croieli diferite pentru fete și băieți, despre pantaloni de vară sau machiaj, toate pot fi discutate și stabilite prin dialog. Negocierea este o formă de respect și poate duce la o atmosferă mai bună pentru toți. Întrucât trendurile se schimbă, dar libertatea de alegere este valabilă și pentru elevi. Nu pot face tot ce vor, desigur, dar nici nu e corect să le fie tăiate aripile chiar când învață să zboare.
Nicoleta Simionescu
Profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, București
Ovidiu Buta
Stilist internațional
Alexandra Bălan Verbancu
Elevă, Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, București
