În loc de introducere
Nu am avut în copilărie sau adolescență cine știe ce nivel ridicat de autocunoaștere, așa că opțiunile mele profesionale au fost fie vagi, fie foarte diverse și deloc legate; doar un lucru știam, mai mult cu un fel de știință din interior decât conștient: că vreau în jurul meu oameni și mai ales oameni pe care să-i ajut, să lucrez cu ei fiind singurul lucru la care m-aș pricepe, în special să îi fac să înțeleagă… orice. Asta îmi venea foarte natural și foarte natural îmi venea și să caut strategii, să creez analogii și simboluri ca să aduc lucrurile cât mai aproape de ceva ce știam deja, eu sau alții cărora le explicam.
Așa că, de când am început să vorbesc, ce mă voi face când voi fi mare era subiectul principal preferat de adulții din jurul meu. Bineînțeles, nu mă puteam hotărî între doctoriță, polițistă – pentru că semăn cu tata și era firesc să-mi doresc să-i semăn și profesional – sau învățătoare – pentru că și mama era pe atunci învățătoare, iar eu alt fel de cadru didactic nu cunoșteam. În timp, am descoperit că există și profesori, câte unul pentru fiecare materie chiar! Atunci am diversificat opțiunile, au devenit: medic, ofițer – nu întrebați de care –, profesor de biologie, profesor de limba română și psiholog.
Nehotărârea a ținut mult, periculos de mult, cam până în luna iulie, după ce am dat bacalaureatul. Dădusem admitere la medicină militară – mai mult de dragul riscului și al încercării decât din vreo mare dorință – și nu am luat toate probele sportive. Apoi am căutat frenetic opțiuni de studii care să asigure diversitate în pregătirea mea, pentru că mă speria și mă întrista ideea de a face timp de o viață același lucru, zi de zi, fără noutate, fără schimbare. Plănuiam să plec pentru studii în mai multe orașe ca nu cumva să regret șansa de a cunoaște cât mai mult în studenție și să mă specializez în ceva aparținând filierei umaniste, dar și în ceva care să nu lase să se piardă atâta matematică și biologie studiate la profilul de Științe ale naturii pe care-l urmasem. Mereu era ceva fără nume sau formă, pentru că mă atrăgeau multe domenii și nu reușeam să îmi îndrept atenția și concentrarea într-o singură direcție. Le făceam pe toate în școală și ce bine ar fi fost dacă aș fi putut să continui așa, cu câte puțin din toate! În cele din urmă, atrasă pe nesimțite de profesia care mai mult m-a ales ea decât să o fi ales eu, sfătuită de mama care mă vedea potrivită pentru calea asta, poate chiar mai potrivită decât ea și emoționată de un frumos mesaj primit la absolvire de la profesoara mea de limba și literatura română din liceu care îmi scria pe o carte, printre altele, că știe că „inima mea va rămâne aproape de dulcea limbă românească și de cultura noastră” indiferent de drumul pe care l-aș alege, am ales, cu nesăbuită lipsă de grabă, Litere UniBuc.
Ce înseamnă să-ți ajustezi programul astfel încât să te adaptezi în două școli
În timp ce învățam pentru examenul de titularizare, îl priveam mai mult ca pe o bornă care îmi oprește și hotărăște drumul decât ca pe o treaptă. Gândul era să treacă examenul și nu să întâmpin ceea ce urmează examenului. Bineînțeles, experiențele altor colegi, din alte promoții, sau ale altor profesori care le share-uiau pe forumuri și grupuri dedicate celor aflați în același soi de suferință cu ei, m-au făcut să mă întreb nu dacă, ci între câte școli va trebui să fac naveta ca să nu rămân fără ore. Toate discursurile erau formulate într-un ton de resemnare, „iei ce nimerești, nu faci nazuri”, „nu sunt ore, asta este”, „iei și tu câteva opționale ca să-ți faci norma”, deci, indiferent de cât de pregătit ești și de prestația de la examen, dacă nu sunt ore, nu ai decât să amesteci gimnaziu cu liceu, câteva opționale și niște literatură universală ca să-ți iasă 18 ore. Dacă nu-ți convine, poți să refuzi, mai sunt și alții la coadă, oricum ore suficiente pentru toată lumea nu sunt. Așadar, criteriul principal de selecție al unităților școlare a devenit distanța față de casă, criteriu oricum estompat și gata să dispară în cazul cel mai rău. Cum de ce nu ți-e frică, de-aia nu scapi, absolut toate scenariile de posibile combinații între școli pe care le pregătisem de acasă au fost epuizate în nici cinci minute de către ceilalți candidați, exact în formele pe care le gândisem și eu, iar poziția mea pe listă – prin media de concurs – era în primii 10. Așa că, am mai făcut repede un calcul și am ales fără să mai iau în considerare alte implicații, Iulia Hasdeu și Virgil Madgearu. Nu știam mai nimic despre cele două colegii, în afară de localizarea pe hartă. Am început să gândesc abia când am ajuns acasă și imediat să mă învinuiesc că nu am luat o notă și mai mare ca să mă titularizez unde o fi, doar să fie post întreg și să nu repet procesul în vara viitoare. Luasem cea mai mică notă dintre notele cele mai mari, cum am catalogat-o eu atunci, un îngrozitor 9. Incertitudinea și lipsa stabilității nu mi-au fost străine, dar nici nu mă afectau în timpul studenției cum ar fi putut să o facă acum. În facultate puteam oricând să renunț și să mă întorc acasă la părinți, dar nu voiam, așa că am mers cu ambiție înainte. Era valabil încă renunțatul, dar nu și dezirabil, ca adult cu responsabilități care a fost și este capabil de multă muncă, de multă învățare și de evoluție. Totuși, a fi sigură de postul meu doar un singur an nu-mi dădea deloc senzația potrivită, nu se putea ca doar atât să valoreze parcursul și pregătirea din cei cinci ani de studii. Când auzeam alți candidați spunând că este al unsprezecelea an în care dau examenul, mi se strângea puțin stomacul. Dar asta e o situație pe care se pare că profesorii au învățat să o ducă pe picioare ca pe o afecțiune ținută sub tratament. Și în școli se știe: se așteaptă orarele, se fac permutări, schimburi și simulări zile întregi până ce se reușește o variantă agreabilă – cuvânt care capătă sensuri diverse, de la a avea orele așezate pe model ziua și școala până la chiar dacă sunt în aceeași zi, măcar am timp să ajung dintr-o parte în cealaltă – pentru cei care au ore în două sau mai multe școli. Pentru mine, de exemplu, marți este o zi hibridă: îmi încep programul la 7:30 într-o școală și îl termin la 19:20 în alta, cu o fereastră de 5 ore în care, bineînțeles, mă bucur de timpul meu… ca să mai pregătesc niște lecții. O loterie la fel de interesantă este și cu clasele. Te aștepți ca debutant să predai la nivel mai mic, a IX-a și a X-a, dar ar fi plictisitor, așa că poți fi norocosul câștigător al tuturor claselor și să trebuiască să găsești resursele necesare pentru a planifica și proiecta lecții pentru a IX-a, a X-a, a XI-a și a XII-a în aceeași zi. Este de-a dreptul copleșitor, solicitant, fără urmă de exagerare, dacă nu ești obișnuit și nu ai încă un ritm. Știm în ce ne băgăm când alegem învățământul, dar nimic nu ne pregătește cu adevărat pentru volumul mare de responsabilitate și pentru consumul de resurse pe care le presupune profesia, nici cursurile din facultate, nici masteratele de specialitate, nici cele câteva – nesănătos de puține – ore de practică din cadrul modulelor de formare psihopedagogică, nici activitatea în centre de pregătire, pe care o cunosc foarte bine. Facultatea și modulul oferă o simulare a vieții de profesor, incontestabil benefică, dar care atinge foarte timid realitatea. Sunt zile în care vezi în decurs de șase ore peste 150 de fețe și folosești tot atâtea nume, zile în care ai calculat prost timpul și ai dat test la prea multe clase, iar acum ai câteva sute de pagini de citit și evaluat cu simț de răspundere în 10 zile ca să le aduci cât mai repede feedbackul elevilor, pentru că altfel riști să fi dat testul degeaba. Majoritatea săptămânilor trec mai ușor cu gândul că vine weekendul și am mai mult timp să pregătesc lecțiile pentru săptămâna următoare. Cel puțin în primii ani, așa cum am mai auzit de la alți colegi cu experiență, munca de la școală o iei cu tine acasă și lucrezi multe ore din timpul tău liber ca să pregătești materiale, încât să ai ce lucra și cu elevii în clasă. Fiecare pauză sau bucățică de timp liber este valorificată cu scopul de a nu rămâne neacoperite responsabilitățile pe care le ai față de clasă și față de programă și pare că nu se termină niciodată. Se mai adaugă și noutățile care vin pe lângă predarea propriu-zisă, cum ar fi pregătirile pentru examenul de bacalaureat, activitățile extrașcolare, pregătirea pentru olimpiade și concursuri pe care e nevoie să le-o oferi elevilor care vor să participe și vor să facă performanță, documente, dosare, declarații, autoevaluări, rapoarte, catalog electronic, condică, serviciu pe școală și dialogul permanent care trebuie să aibă loc între tine și elevi, în general prin clasa virtuală, ca să te asiguri că ei lucrează constant, că respectă termenul de predare, că primesc și valorifică feedbackul primit de la tine, că nu uită să te anunțe că le-ai promis un material sau o temă și nu le-ai dat-o încă. Se poate întâmpla ca, având orele împărțite în școli în prima parte a săptămânii, respectiv în a doua, să te deconectezi de unele clase, fiind mult mai concentrat pe altele și echilibrarea lor poate da ceva bătăi de cap.
Cum am reciclat aceeași scrisoare de intenție, pentru că obiectivele mele nu s-au schimbat prea mult în timpul facultății
Ce credeam eu despre învățământ era construit pe niște realități trăite pe de-o parte din poziția elevului care își observa extrem de receptiv profesorii și încerca să le absoarbă nu doar cuvintele, ci și strategiile și intențiile – să traduc ce se întâmpla la școală era întotdeauna un țel inconștient – și pe de altă parte din poziția copilului de cadru didactic. Așa că, ceea ce îmi propuneam eu și ce numeam motivație, cum am scris și în cele patru scrisori de motivație cu care m-am înscris la masteratul DDF și la modulul psihopedagogic, se rezuma la respectul pentru această profesie, la formarea pe care o datoram implicării multora dintre profesorii pe care i-am avut și la nevoia de a contribui la dezvoltarea celor din jurul meu, pentru a simți că dau înapoi ceea ce am primit de-a lungul anilor de școală. De fapt, cele patru scrisori erau doar una, reciclată de mai multe ori, pentru că intențiile, obiectivele și perspectivele mele nu s-au schimbat semnificativ în timpul studiilor. Ceea ce îmi doream eu încă dinainte să ajung la titlul oficial de profă de română era să fiu un om pentru oameni, să mă desăvârșesc și să aduc schimbare. Știam exact ce am catalogat drept așa da și așa nu la profesorii mei și voiam să creez prin mine un prototip de profesor… ideal. Știam că elevii trebuie priviți în individualitatea lor, că au nevoi diferite și eram pregătită să îmi asum că voi face pentru fiecare în parte ce e necesar pentru el. Dar de la a-ți dori până la a implementa e cale lungă: formare, zbatere, încercări eșuate, observații și autoanaliză și destul de multe căzături, mai ales de la înălțimea norilor în care hoinărești cu capul.
Ce-mi propun și cât reușesc să aplic
Desigur, odată cu postul în două școli de prestigiu, vin și responsabilități și gânduri. Cine a auzit de sindromul impostorului își poate da seama la ce mă refer. Te întrebi dacă nu cumva nu ești suficient de pregătit sau demn ca să stai în fața elevilor și să le fii ghid cultural și moral, dacă vei face față cerințelor, dacă metodele pe care le-ai învățat, ideile pe care le ai și informațiile pe care le deții sunt suficiente. Cred că nu vorbesc doar în numele meu când spun că tendința debutanților este să creadă că tot ceea ce le predau elevilor trebuie să fie inovator, nemaivăzut, nemaiîntâlnit, mereu bine pus la punct și revoluționar. În practică, am înțeles – destul de repede, din fericire – că nu e nimic greșit în a folosi și manualul exact așa cum este, în a folosi resurse deschise pe care le mai adaptezi pe ici-colo, că nu toate orele sunt ca niște basme și că uneori ceea ce ai anticipat că se va întâmpla pur și simplu nu se concretizează. Se consumă foarte mult timp și energie pentru a pregăti materiale didactice conforme cu viziunea ta idealistă și acest aspect este unul care mi-a ridicat semne de întrebare încă din timpul practicii pedagogice: oare am capacitatea și rezistența de a crea un demers inovator constant? Timpul devine adesea mai mult un dușman decât un prieten pentru activitățile pe care îmi propun să le fac și de multe ori îmi dau seama că demersul pe care mi-l imaginez e posibil să mă entuziasmeze doar pe mine, nu și pe elevi și nu este deloc surprinzător că, după foarte multe ore de muncă pentru o singură oră, rezultatul este: „Doamna, noi nu prea am înțeles”. Atunci înveți din greșeli, îți vin idei mai bune, dar din păcate idei pe care nu le poți relua cu aceeași clasă, pentru că timpul te presează, programa este stufoasă, iar tu trebuie să treci la lecțiile următoare și să iei de la capăt brainstormingul ca să eviți punctele slabe din orele anterioare. Îți pare rău că una dintre clase a ajuns să fie cobai pentru experimentul tău de lecție, te mângâi cu faptul că poate la anul vei reuși să o schimbi pentru ceilalți, dar regreți că cei de acum nu au avut parte de ceea ce ar fi fost cel mai potrivit pentru ei. Cel mai dureros este când elevii au deschiderea și curajul să vină cu propuneri, unele dintre ele foarte bune, aplicabile în ore, dar care ar consuma timp și care nu se mai sincronizează cu conținuturile pe care trebuie să le atingi. Iar dacă ratezi momentul de a lua în considerare dorințele lor, poți să observi cum se instalează dezamăgirea pentru faptul că, deși au avut o idee bună, nu ai ținut cont de ea, iar amânarea și dusul cu zăhărelul sunt practici cu care ei sunt foarte bine familiarizați și de care cu siguranță s-au săturat. Acum, că sunt liceeni, nevoia lor de afirmare este mult mai mare și într-o oarecare măsură încrederea pe care o au în tine scade, iar tu nu le poți explica de ce nu poți strecura în ore măcar o lecție dedicată studiului unei cărți extraordinare pe care au citit-o ei din proprie inițiativă sau orice alt lucru mărunt pe care ei vin și ți-l întind ca pe o piatră prețioasă, mai ales când te văd profesor tânăr și te cred foarte aproape de vârsta lor, ceea ce și ești.
Totuși, acestea sunt doar părțile mai puțin fericite, iar pentru mine sunt mai ușor de reținut. Cine citește despre experiența unui debutant fie vrea să afle ce-l așteaptă, fie caută validarea propriei experiențe, iar în general căutăm să punem răul înainte ca să fim pregătiți pentru luptă, dar zilele în școală sunt și bune sau foarte bune. De multe ori orele merg exact așa cum ți-ai propus, uneori le termini mai repede, pentru că elevii sunt receptivi și lucrează cum nici nu știai că sunt capabili, alteori auzi: „Chiar mi-a plăcut textul ăsta, mă face să vreau să-l continui eu”. În unele zile construiești activități noi cu ei, în timp real, pentru că sunt plini de idei și te ajută, câteodată ai timp și să dezbați ce cred ei despre anumite subiecte, în unele zile îi observi cum își apreciază reciproc în mod sincer priceperea și ideile. Dezamăgiri apar și sunt firești, cum altfel am putea să ne bucurăm cu adevărat de reușite? Cu toate acestea, nu trebuie scăpată din vedere imaginea de ansamblu: elevii sunt fascinanți, să îi observi cum cresc, cum se implică și cum învață este fascinant și satisfăcător și să știi că măcar pentru unul dintre ei ziua a fost mai bună, mai interesantă, mai bogată sau măcar mai liniștită și datorită ție, că cineva te caută, pentru că „ar vrea să primească o îmbrățișare” este plata pentru care niciunul dintre obstacole și niciuna dintre greutăți nu mai înseamnă nimic. Ce ne consumă este limitativa convingere că trebuie să ajungem la toți elevii, mereu. Este un țel, da, dar ceva realizabil? În niciun caz. Este un soi de autosabotaj să încerci să aduci schimbare sau îmbunătățire în masă, micile victorii sunt de calitate și te ajută să te dezvolți și să te menții pe șine. Trebuie acceptat – fără să încercăm să aruncăm vina pe vreuna dintre părți – că nu poți să ajungi la toți și să creezi o conexiune reală și stabilă cu fiecare.
Responsabilizare și mentorat, cum se simte validarea muncii tale când ești cel mai mic din cancelarie
Tot la părți bune intră și relația pe care o dezvolți cu cealaltă jumătate importantă a carierei didactice, colegii profesori. Supraviețuirea în jungla de activități și în cea birocratică este imposibilă fără o mână binevoitoare întinsă în direcția ta. După ce ai absolvit atâtea cicluri de studii, cursuri și examene, e posibil să ajungi la concluzia că în unele documente nu ești capabil să îți completezi decât numele și că mai ai multe alte limbaje și practici de deprins. Este de-a dreptul salvator să ai oricând cui să adresezi o întrebare și ghidajul vine uneori fără să îl ceri, pentru că empatia profesorilor nu se manifestă doar față de elevi, ci și față de ăștia mici care sunt la început de drum, iar acest lucru te alimentează, te obligă să fii din ce în ce mai implicat și mai energic în activitatea ta. Am primit modele de materiale, materiale gata făcute, feedback, sfaturi și multă încurajare care mi-au făcut începutul mult mai ușor, un lux negarantat pe care trebuie să-l cinstesc! De multe ori ajutorul vine și sub formă de brânci, și pe bună dreptate sunt lucruri în care nu ai vrea să te bagi de bunăvoie, dar care îți prind bine pe termen lung. După 7 luni în învățământ, mă simt ca Făt-Frumos din povești, am învățat în câteva luni cât alții în câțiva ani și pe lângă o oarecare doză de stres și un program mai încărcat decât crezi că ai putea duce, lucrul ăsta vine și cu o mare încredere în propriile puteri, cu responsabilizare și învățare continuă. Dacă am făcut asta, sunt în stare de lucruri și mai mari! Mai mult, îți arată câtă încredere au ceilalți în abilitățile tale și aici vine liniștitoarea validare, dovada de care ai nevoie că ești unde trebuie, că ești capabil și că meriți titlul și poziția pe care le deții. În doar câteva luni, am trecut prin evaluarea competențelor orale, asistență cu și fără responsabilitate digitală, pregătire pentru olimpiadă, evaluare de lucrări de olimpiadă, evaluare de simulări, organizare de activități extrașcolare, inspecții și asistențe din școală și din afara școlii, cursuri de formare și colaborări diverse, dar și prin gestionare de situații delicate în clasă, întrevederi cu părinții și meciuri birocratice și administrative. Bineînțeles, nu mă ascund să mărturisesc că aprecierea pe care o primesc în calitatea mea de asta mică este și foarte plăcută, mândria față de propria persoană e un alt motor care îmi susține entuziasmul și dedicarea. Fiecare mică victorie este apreciată, și nu doar de profesorii de limba română, iar copilul surprinde frecvent prin felul cum își gestionează rolul și stârnește admirație. „Te-am auzit când erai la cei mici de a IX-a și îi puneai puțin la punct cu disciplina, foarte bine! E bine să fii fermă!” sau: „Foarte bine ai gestionat discuția cu părintele, am auzit că ești tare!” sau: „Ai corectat foarte bine, foarte bine! De obicei, acum la început, profesorii tineri sunt mai indulgenți, dar tu ai dat note reale!” sau: „Foarte bun test de evaluare ai făcut! Fă-mi și mie un exemplar, să mai schimb și eu materialele la clasa mea!”, „Pune prezentare pe grup ca să o vadă și colegii, pentru că este foarte frumoasă!” sunt mesaje care vor sta cu mine mult, foarte mult și vor fi întotdeauna dovezi că alegerea pe care am făcut-o pe fugă după liceu a fost una nu doar potrivită, ci și firească pentru mine, mai ales pentru că vin de la oameni cu multă experiență în învățământ, poate chiar egală cu vârsta mea. Și din bocetele din vară – că am orele împărțite în două școli, că am un drum cam lung de făcut și că e posibil să nu mă ridic la înălțimea așteptărilor și voi fi un profesor mediocru până mă voi pune pe picioare – am ajuns să îmi spun că nu-mi vine să cred la ce eram gata să dau cu piciorul. Coincidențele – le spunem așa deocamdată –, experiențele deja multe și diverse, relația cu elevii și colegii, sprijinul și firescul pe care le trăiesc îmi arată că de multe ori primesc ceea ce nici măcar nu știam că-mi doresc sau că am nevoie.
Pe nesimțite, proiecția viitorului a devenit prezent, au trecut doar șase ani de când nu mai sunt elevă și opt luni de când nu mai sunt nici măcar studentă, iar ceva-ul capătă sens: singurul lucru pentru care aș putea să mă trezesc în fiecare dimineață fără regret și pentru care sunt dispusă să îmi ofer timpul, energia și entuziasmul este să lucrez cu și pentru oameni.
Dana Marcu
Profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, București
