Cum se se vede educația din postura de părinte? Viziunea mea despre educație este cuprinsă în satira educațională Alandalia, carte lansată anul trecut la târgul de carte Gaudeamus. Este o carte-manifest, o pledoarie pentru o școală mai bună!
Așa cum afirmam, educația nu este despre pedepse, este despre bucuria cunoașterii, despre descoperiri minunate, despre satisfacția de a mai cuceri un vârf.
Din păcate, sistemul românesc de învățământ are în prim-plan educația-pedeapsă, nu învățarea cu zâmbetul pe buze, cu spirit și sens. Sistemul autohton este furnizor oficial de mediocritate, conform topurilor europene care privesc analfabetismul funcțional, competențele de literație, alfabetizarea digitală, abandonul școlar, procentul absolvenților care ajung să urmeze studii superioare etc.
Care sunt problemele cu care mă confrunt cel mai des ca părinte de copii școlari? Răspunsul meu are la bază mărturiile părinților de pe grupul pe care l-am fondat în urmă cu ceva ani, grup numit „Părinții Elevilor din România”. Are în prezent peste 20.000 de membri, este o comunitate a părinților responsabili și un grup de atitudine. Principalele probleme identificate sunt bullyingul, violența din mediul școlar, existența unor cadre didactice dezinteresate sau nepregătite, presiunea exagerată pe elev (copiii ajung să muncească mai mult decât adulții), lipsa de empatie, ignorarea confortului psihic al învățăcelului, dezinteresul pentru situațiile atipice, supremația formei asupra fondului etc. Majoritatea carențelor își au originile în politizarea excesivă a sistemului, cancerul învățământului românesc! Țara în care celebrarea educației se realizează prin acordarea de zile libere și prin căutarea de „punți”, în aplauzele publicului privitor, este categoric una în care educația este, delicat spus, îndoielnică. Cât timp vom prefera manageri de sistem din rândul utililor și servililor, nu din rândul merituoșilor, ne vom complace în mediocritate.
Ca prim educator în viața copilului, un părinte ar trebui să fie un model nu prin vorbe, fiindcă nimic nu educă mai bine decât faptele! Cei șapte ani de acasă nu pot fi făcuți la fără frecvență. Sistemele de valori și referință se formează în familie și se cizelează ulterior. Dacă nu sunt redutabile, vor ceda în fața primului obstacol.
Din păcate, sistemul românesc de învățământ are în prim-plan educația-pedeapsă, nu învățarea cu zâmbetul pe buze, cu spirit și sens.
Se vorbește tot mai mult de conflictele dintre părinți și profesori. De aceea ar trebui stabilit până unde se poate amesteca părintele în deciziile profesorului și unde poate interveni profesorul în deciziile părintelui. Tărâmurile celor doi importanți actori în educație se întrepătrund, dar, în esență, rămân diferite. Colaborarea este vitală, orice neînțelegeri – cauzate de implicarea lor într-o zonă nepermisă, inexistentă în atribuții – dăunează actului educațional și procesului de învățare. Mai exact, profesorului nu îi este permis să îi spună părintelui cum să își crească copilul, iar părintele nu are ce să îl învețe pe profesor cum să își facă meseria; există anumite limite de bun-simț.
Ce fac bine părinții și ce nu fac bine în relația cu copiii? Dar cu școala și profesorii? Subiectul este vast! Niciodată nu poate fi greșit să îți sprijini, auzi și înțelegi copilul. Când cel mic are nevoie de un sfat, să fii aproape, altfel va primi unul de la cineva care nu îi dorește obligatoriu binele. A pune presiune exagerată pe copil este o abordare riscantă, și așa școala o face din plin! Niciodată copilul nu trebuie să audă în familie cuvinte nepotrivite despre profesori. Respectul pentru dascăli este și respect pentru educație, cunoaștere, studiu, învățătură!
Subiectele care m-au impresionat cel mai mult în grupul de discuții sunt cazurile în care copiii cereau ajutor din toate puterile, dar nimeni din școală sau din familie nu îi vedea sau auzea. Copii cu depresii grave care și-au pus capăt zilelor! Este deja un fenomen deseori întâlnit în rândul adolescenților…
Reforma în sistemul de învățământ ar fi trebuit să înceapă printr-o curățenie făcută în interior, acțiune care să ducă la separarea profesorilor de ne-profesori. Nu avem lideri de anvergură dispuși să își asume un asemenea demers. „La butoane” se operează exclusiv în algoritm electoral.
Avem nevoie de valori care să salveze educația în viitorul apropiat – umanitatea, probitatea, curajul, profesionalismul didactic, empatia, grija pentru aproape, curiozitatea, implicarea, respectul pentru mediu, combaterea antiștiinței, asumarea, verticalitatea, meritocrația.
Top 5 direcții urgente în care educația are nevoie să se îndrepte – așa cum le simt din discuțiile cu comunitatea de părinți
- Să punem la conducerea ministerului educației repere, somități, oameni de marcă, nu politicieni mărunți, obedienți, goi pe interior.
- Să nu întoarcem capul atunci când identificăm o problemă, un abuz, o nedreptate, un „ceva” de îmbunătățit sau de schimbat.
- Să îmbrățișăm tehnologia, aceasta este o resursă valoroasă de cunoaștere.
- Să devenim comunități compuse din părinți, profesori și elevi, statutul de colectivități nu este suficient.
- Să ne ancorăm în realitate, fiindcă, din păcate, la acest moment pregătim generații de elevi pentru un trecut care nu va mai deveni vreodată viitor. Educația românească nu formează viitori adulți pentru economia viitorului, ci formează oamenii de mâine pentru… ieri. Bine ar fi dacă familia ar putea suplini aceste carențe și viziuni depășite. Statul a eșuat în această misiune.
Zeno Daniel Șuștac
Avocat, scriitor, părinte, Președinte al Asociației pentru Depolitizarea Educației, Coordonator al grupului „Părinții Elevilor din România“
