Anchetă realizată de Diana Iepure și Cătălina Bălan
Întrebarea 1: Ce v-a făcut să deveniți profesor și care sunt reperele care vă motivează în munca dumneavoastră?
Întrebarea 2:Care sunt principalele repere de care țineți cont atunci când începeți o nouă colaborare cu elevii sau studenții?
Întrebarea 3: Cum vă adaptați modul de lucru la specificul elevilor/studenților pe care îi aveți în față?
Întrebarea 4: Cum reușiți să mențineți echilibrul între exigențele necesare atingerii performanței și nevoia umană de confort?
Întrebarea 5: Care considerați că este cel mai important rezultat al colaborării, dincolo de obiectivele academice?
Întrebarea 6: Aveți un profesor preferat, unul la care țineți în mod deosebit?
Lia Faur, Lector de limba română la Institutul Limbii Române din București, Universitatea din Udine, Italia
„Nu caut performanța imediată, ci progresul constant”
Răspuns la întrebarea 1: La 6 ani eram deja elevă în clasa I, când am început să imaginez jocuri în care eu eram învățătoarea. Improvizam o masă dintr-un taburet și pregăteam un păhărel în care puneam o floare. Apoi, un caiet și un creion. Aceasta era viziunea mea despre ce înseamnă să îi înveți pe alții. Am urmat Literele, pentru că era cel mai ușor limbaj pe care îl pricepeam. Cred că undeva în mine zace un defect profund, acela de a-i învăța pe alții, de a crede că am soluție pentru orice, de a oferi încredere. Îi spun defect, pentru că nu avem mereu nevoie de „deștepți” care să ne arate calea. La școală însă am descoperit pe propria piele cât este de important să te încurajeze un profesor sau să-ți scuze o zi proastă.
Fiecare etapă a carierei mele – fie în România (într-o școală cu tradiție și exigență), fie în Tunisia sau în Italia, unde am predat/predau limba română ca limbă străină sau ca limbă a identității – mi-a reamintit cât de universală este nevoia de sens, de apartenență și de dialog. Elevii și, mai târziu, studenții m-au învățat să privesc materia nu ca pe un set de cunoștințe ce trebuie transmis, ci ca pe un spațiu viu de întâlnire între minte, inimă și pasiune. De-a lungul timpului, mi-am păstrat pasiunea, chiar și în fața provocărilor: diferențe culturale, bariere lingvistice și context socioeducațional diferit din fiecare țară. Acestea nu m-au descurajat, dimpotrivă, m-au făcut să înțeleg cât de puternic este rolul limbii și al culturii în definirea identității și în apropierea între oameni.
A fi profesor nu este doar o profesie, este un drum în viață alături de sute, poate mii de tineri. Modul cel mai firesc de a da sens și de a deschide perspective, de a fi pentru fiecare o ancoră în momentele de nesiguranță și un impuls în momentele de descoperire.
Răspuns la întrebarea 2: Când încep cursurile cu un nou grup de studenți, mă ghidez după câteva repere esențiale, construite în timp. În primul rând, îmi propun să înțeleg contextul: cine sunt studenții, ce așteptări au, care este nivelul lor real de pregătire, dar și care sunt particularitățile sociale și culturale ale grupului. Nu pornesc niciodată de la un șablon, ci de la realitatea concretă din sala de curs. Acest lucru presupune o doză de flexibilitate și capacitatea de a calibra metoda de lucru în funcție de nevoile lor, nu doar de programă. Îmi place să construiesc un spațiu în care dialogul și întrebările sunt încurajate. Consider că învățarea eficientă are nevoie de structură, dar și de libertate de exprimare. Oriunde mă aflu, urmăresc să creez o relație profesională bazată pe respect reciproc. Nu cred în autoritatea impusă, ci în autoritatea câștigată prin competență și deschidere. Nu caut performanța imediată, ci progresul constant.
Răspuns la întrebarea 3: Observ, din primele întâlniri, câteva aspecte esențiale: ritmul de lucru, nivelul de autonomie, deschiderea către participare activă, stilurile de învățare predominante, dar și rezistențele. Pe baza acestor observații, decid cum echilibrez conținutul, cât spațiu las pentru dezbatere, ce tip de sarcini dau (individuale, de grup, creative, aplicate) și cum formulez evaluările, astfel încât ele să fie relevante, nu doar formale. Un alt principiu de care țin cont este diversificarea. Într-un grup eterogen, nu există o singură „cheie” care să se potrivească tuturor. De aceea combin metodele clasice cu cele interactive, integrez elemente vizuale sau digitale atunci când contextul o cere, și, acolo unde este posibil, las loc pentru alegere și inițiativă din partea studenților. Nu toți pot performa la fel, dar toți pot evolua. Important e ca fiecare să înțeleagă care îi este direcția și să simtă că drumul îi aparține.
Răspuns la întrebarea 4: Nu aș zice că renunț la standarde, dar nu cer totul deodată. Exigența, în opinia mea, nu înseamnă presiune continuă, ci consecvență. Studenții acceptă ușor cerințele ridicate dacă înțeleg de ce sunt importante, dacă văd că sunt tratate corect și dacă primesc sprijin atunci când întâmpină dificultăți. Nu cer performanță fără să ofer instrumente. Pe de altă parte, nu confund „confortul” cu indulgența. Un mediu de lucru sănătos este unul în care tânărul simte că poate greși fără a fi judecat, că poate pune întrebări fără teamă și că are dreptul să evolueze în ritmul lui, în limite rezonabile. Asta presupune empatie, dar și fermitate. Din experiență, am învățat că performanța reală nu se atinge prin rigiditate, ci prin cultivarea unui climat de încredere, unde munca susținută este valorizată, nu impusă, iar rezultatele vin ca o consecință firească a implicării.
Răspuns la întrebarea 5: Construirea unei relații de încredere și respect reciproc între profesor și student, un obiectiv tot mai abstract în societatea noastră. Când un tânăr se simte ascultat, valorizat și luat în serios, devine mai motivat, mai deschis și mai capabil să își asume propria formare. Pentru mine, dacă la finalul unui parcurs educațional un student a câștigat nu doar cunoștințe, ci și încredere în sine, capacitatea de a formula întrebări bune și disponibilitatea de a învăța în continuare, atunci colaborarea a avut un impact real.
Răspuns la întrebarea 6: Da, profesoara de limba franceză din liceu. Era tânără și foarte timidă, de aceea, cred, nu ne privea în ochi. Cu toate acestea, ne făcea să o privim noi. Ea a fost cea care mi-a dat să citesc prima dată poezii scrise de Ana Blandiana și m-a înscris la un concurs de recitare.
Lia Faur
Lector de limba română la Institutul Limbii Române din București, Universitatea din Udine, Italia
