Interviu realizat de Daniela Palade Teodorescu
Elevii sunt ultimii pe lista de priorități ai sistemului. Pe ei nu prea îi întreabă cineva ce își doresc, care e visul lor, idealul lor în viață. Care e rolul consilierii vocaționale în acest proces de a-i pune pe elevi pe o traiectorie profesională potrivită?
Dincolo de faptul că o consiliere vocațională făcută bine și la timp previne o risipă de timp și de bani pentru toți cei implicați, pe termen lung, o astfel de consiliere are legătură și cu bucuria oamenilor de a-și trăi viața. Satisfacția pe care o ai practicând meseria respectivă, sensul, rostul contează enorm în viața unui profesionist. De aici și multele reformulări profesionale care rezultă din criza mijlocului de carieră – când te întrebi dacă asta va fi până la final. Și atunci vrei să explorezi și alte lucruri.
Și pe mine începe să mă preocupe și lucrez cu colaboratorii mei la un software (Cognitrom Career Planner) care surprinde doar o parte din ceea ce înseamnă și presupune consilierea de carieră – e un soft care conține mai multe teste legate, în primul rând, de valori și de profesiile care pot satisface aceste valori. De exemplu, dacă ai ca valoare relațiile cu ceilalți și vrei să faci informatică, acest domeniu nu îți poate gratifica această valoare. Ea se potrivește mai degrabă cu domeniul medicinei, al asistenței sociale. Valorile s-au dovedit a fi foarte predictibile pentru ceea ce dă sens și satisfacție. Testele cuprind valori, aptitudini, interese; sunt și diverse teste de cunoștințe.
Inițial am conceput testele ca fiind adresate elevilor începând cu clasa a VII-a, exact perioada potrivită pentru astfel de testări, apoi le-am extins și la adulți. Pe de altă parte, am elaborat și diverse profiluri ocupaționale.
Ce înseamnă – vezi ce se face în ocupația respectivă, care sunt tipurile de sarcini, contextul, tendințele pieței pentru acea ocupație, apoi alegi în cunoștință de cauză, nu pe baza unor povești, ale unor convingeri limitative („o să mori de foame dacă ajungi artist”, „aleg cutare domeniu că e bănos” etc). A alege o ocupație înseamnă a alege un stil de viață. Nu înseamnă „aleg ocupația asta, dar trăiesc cum vreau eu.” Nu, nu mai e așa. Cele 8–10 ore zilnice în profesie imprimă un anume ritm de viață, chiar și după orele de muncă. Contează oamenii cu care te întâlnești, subiectele care te preocupă. Pentru că trebuie să existe o congruență între planurile vieții – între cine suntem și ce facem. Ceea ce facem susține ceea ce suntem. De aceea e bine să ne regăsim în ceea ce facem, chiar dacă nu integral, dar în mare măsură. Uneori ne regăsim complet și de aici rezultă și acel „flow”, senzația aceea că exact asta e menirea vieții tale și care nu te obosește, ba chiar te încearcă, te energizează.
Cognitrom Career Planner (CCP) surprinde potrivirea între profilul tău vocațional (aptitudini, interese, valori) pe de o parte, iar pe de altă parte care sunt profilurile ocupaționale. Rezultă o listă în ordine descrescătoare de potrivire a persoanei respective cu cele 1 300 de ocupații cartate. O pot folosi și părinții pentru copii, dar și profesioniștii care pot veni apoi cu o consiliere suplimentară, personalizată, oferită de consilierii școlari și de psihologi. Aceste teste ajung în școli prin intermediul CJRAE (Centre Județene de Resurse și Asistență în Educație), dar pot fi disponibile și online. Acest „matching” se poate face nu numai cu ocupații, ci și cu profiluri școlare. De exemplu, am luat toate tipurile de licee și le-am creat câte o descriere, un fel de profil destinat fiecărei specializări și atunci poți verifica în ce măsură profilul vocațional se potrivește cu cel al unui anumit liceu (de exemplu, informatică la Liceul Militar). E o abordare interdisciplinară. Există și o bază de date cu mediile de admitere din ultimii trei ani la aceste licee. Pentru elevii din anii terminali de liceu, există și o bază asemănătoare cu facultăți, cu programele de studii. Se face o potrivire între profilul vocațional și tipurile de specializări universitare care se potrivesc în diverse grade. Platforma îți lasă libertatea să îți alegi ce vrei, dar îți atrage atenția că o să ai costuri dacă nu alegi ceea ce ți se potrivește. Dacă alegi o ocupație pentru care nu ai aptitudinile necesare, o vei face la nivel mediocru și cu un mare grad de insatisfacție.
Faptul că există un număr foarte mic de consilieri școlari care nu pot cuprinde multiplele nevoi face ca zona de consiliere de carieră să meargă tot înspre profesorii diriginți, consumatoare de multe resurse de timp, energie și cu multe frustrări din partea acestor profesori care nu mai fac față. Sunt mulți care vor să preia cu condiția să fie degrevați din altă parte, de regulă cea care presupune multă birocrație.
Aceste instrumente de testare le pot fi oferite și lor, în funcție de disponibilitate și rezervă de timp. Dacă sunt diriginte, pot să creez un cont pentru fiecare elev din clasă, prin intermediul acelui cont pe care îl primesc pe e-mail dau click, fac toate testele, apoi pot intra în contact cu ei pentru a explora diversele opțiuni educaționale sau ocupaționale, uitându-mă la profilurile ocupaționale. Pot apoi lucra individual cu fiecare sau cu toată clasa, și în funcție de ce descopăr, să le prezint apoi diverși profesioniști care să povestească cum e să faci meseria respectivă (avocat, medic, inginer, sportiv etc).
Sunt semnalate tot mai multe situații conflictuale între părinți și profesori, elevi și profesori, părinți și elevi. Fiecare consideră că are dreptate. Cum poate fi domolit acest triunghi conflictual?
Cei mai mulți părinți își abandonează copiii în școală, delegând sarcini care revin familiei. Această pasare a responsabilității educaționale doar în grija școlii e o mare problemă. Eu folosesc des o comparație sugestivă – la noi e o plăcere deosebită de a fuma chiștoacele fumate de alții. Unii trag din ea până aproape de chiștoc și o aruncă, iar noi ne entuziasmăm să mai tragem un fum din ce au aruncat ceilalți. Cam același lucru se întâmplă și în relația părinților cu educația. Ei adesea citesc pe net ce au făcut alții cândva și, deși acele practici au fost abandonate, ei le îmbrățișează. De exemplu, a fost o vreme când, în Marea Britanie, mai ales, se încuraja creativitatea copilului, însoțită de cât mai puține reguli impuse copilului care, chipurile, ar îngrădi această creativitate. Și-au dat seama după o vreme că această ideologie este greșită. Doar că la noi e o „epidemie” de renunțare la reguli minimale. În felul acesta copiii sunt dezavantajați major pentru că dezvoltarea lor personală și profesională ține de respectarea câtorva reguli. Autodisciplina (capacitatea de a-și stabili singur reguli și de a se ține de ele) e o metacompetență de învățare care nu poate exista fără disciplină. Cel mai la îndemână exemplu – „întâi îți faci temele, apoi te joci”.
Inteligența artificială – cum o folosim în învățare?
Inteligența artificială e un fenomen foarte dinamic. Cea de acum nu poate fi comparată cu cea care va fi peste 10 ani. Când vorbim despre AI, e nevoie să privim lucrurile „cum grano salis” (cu rezerve, cu circumspecție, cu discernământ). În primul rând, e nevoie să învățăm să o folosim cât mai bine pentru că ea poate aduce valoare adăugată masivă. A utiliza aceste unelte nu înseamnă doar a utiliza aplicația ca să-ți rezolve o problemă, ci și a înțelege ideologia care stă la baza ei, adică limitele, asumpțiile și valoarea acesteia.
Un exemplu care nu ține de AI e Google Maps – sigur că ne ajută să ne orientăm mai repede în oraș, dar nu mai vedem orașul, pierdem detaliile care dau farmecul acestuia (arhitectura, culorile, reperele) și reduce din trăirile aferente pe care le aduce orientarea în lipsa tehnologiei. Doar trebuie să conștientizăm aceste asumpții, ca să le putem folosi critic. La fel și cu AI – e bine să știi clar la ce te ajută și la ce nu te ajută. Pentru a o folosi la justa ei valoare, trebuie să ai cunoștințe la purtător, să știi ce îi ceri, să știi ce o întrebi. Capacitatea de a pune întrebări e ea însăși o competență esențială de lucru și e determinată de cunoștințele pe care le ai. Dacă nu ai cunoștințe, vei pune o întrebare stupidă, iar la o întrebare stupidă vei primi un răspuns pe măsură, chiar dacă e o formă evoluată de AI.
Mark Twain spunea „cine are în mână un ciocan, vede peste tot cuie”, adică fetișizezi instrumentul. Valabil și pentru AI – această unealtă nu trebuie fetișizată, ci folosită pentru funcționalitatea ei, ca pe o trusă de scule. Întâi trebuie să ai foarte clar scopul, la ce îți folosește și la ce nu-ți folosește.
Școala trebuie să pună accent pe abilitățile de proces care te conduc la rezultat, nu pe rezultatul în sine
În legătură cu utilizarea AI în educație, cred că trebuie mutat accentul pe evaluare, nu pe rezultat. Pe procesul care a dus la acel rezultat. De exemplu, dacă am de făcut o compunere, un eseu, pot băga datele într-un ChatGPT și obțin „un livrabil.” Mi-am făcut tema, primesc o notă bună, iar scenariul acesta se repetă ani la rândul. Cu consecințe dezastruoase. Ce trebuie să facă profesorul? Să întrebe „cum ai ajuns la rezultat?”, „care a fost procesul?” sau să-l invite pe elev să prezinte eseul respectiv în fața clasei sau procesul de gândire prin care a rezolvat problema. Atunci profesorul antrenează elevul să gândească, să își dezvolte potențialul. Iar dacă asta se întâmplă la cât mai multe materii de studiu, atunci altfel se rescrie educația. Accentul care se pune pe examenele în care contează rezultatul nu face decât să atrofieze capacitatea de gândire autonomă.
Această revoluție a inteligenței artificiale va transforma societatea. Așa cum în Evul Mediu erau nobilii și șerbii care lucrau pentru nobili. Revoluția industrială a diversificat societatea, a multiplicat palierele socioeconomice – muncitor, șef de echipă, maistru, inginer, patron. Acum vine o revoluție care va simplifica din nou societatea – vor fi nobilii cunoașterii, nobilimea epistemică și iobagii epistemici, cei care toată viața lor vor rezolva probleme utilizând doar inteligența artificială. Dacă le iei aceste instrumente, ei nu mai înseamnă nimic, deci vor fi dependenți de aceste instrumente fiindcă nu-și cultivă autonomia de gândire. De aceea sunt și ușor de manipulat și de disponibilizat. Depinde de noi ce ne dorim să devenim – nobili epistemici sau iobagi epistemici.
Cunoașterea trebuie să fie „în cap”, la purtător, nu doar cea pe care o accesezi pe Internet
Când ai cunoaștere la purtător, devii mult mai greu de manipulat. De exemplu, enunțul „Ștefan s-a întâlnit cu Jderii în Cetatea de Scaun.” Dacă deții un minimum de cunoaștere, vei înțelege că Ștefan e domnitorul Moldovei, că Jderii nu sunt doar animalele sălbatice cu același nume, iar Cetatea de Scaun e capitala de atunci, nu scaunul de la bar. Mesajul s-a întâlnit cu cunoașterea din capul tău. Procesul de înțelegere necesită cunoaștere la purtător. Inclusiv când avem de-a face cu fake news. Dacă spun că „balenele au eșuat pe plajele din Budapesta” și știți că balenele nu cresc în Dunărea care traversează Budapesta, veți rejecta informația. De aici nevoia de educație media în școală. Dar, atenție! Fără să înmulțim numărul de discipline, ci inserată în fiecare disciplină școlară partea de educație media. Care poate fi completată cu accesarea unor surse de informație validate de profesor. La chimie, de exemplu, profesorul poate recomanda anumite surse gratuite indicate pentru a fi studiate în completarea lecției de la clasă. Așa se face educație și despre cum să folosești internetul, care e media credibilă, legitimă. De aceea, e mai bine să se facă educație media în cadrul disciplinei respective.
Școala a pierdut monopolul cunoașterii. Profesorii, elevii, părinții din toate nivelurile de învățământ trebuie să conștientizeze acest lucru esențial. Cunoașterea nu se mai întâmplă exclusiv la școală, e distribuită în multe medii. Școala a rămas cu monopolul diplomelor deocamdată. Profesorul trebuie să fie un mediator între cunoașterea distribuită pe diverse suporturi și elev. Să le antreneze discernământul pentru a distinge între un e-content distribuit de o asociație științifică, de exemplu, și un video făcut superficial de un neica nimeni care își dă cu părerea pe aceeași temă. De aceea școala trebuie să fie un mediator, un intermediar între această cunoaștere distribuită pe n formate și beneficiar. Aici e rolul profesorului care nu trebuie să se teamă că va fi înlocuit de inteligența artificială, așa cum mulți se sperie acum. Dimpotrivă, rolul lui devine și mai important pentru că îți poate oferi cunoașterea „la purtător” care te ajută să utilizezi mai eficient instrumentele AI și te ajută să fii conștient de asumpțiile din spatele uneltelor, de constrângerile și de oportunitățile care vin la pachet. Nu se poate fără acest tip de profesor-mediator, decât ratând generații întregi de oameni.
Au mai fost niște încercări de a minimiza rolul caligrafiei, de exemplu, sub pretextul că nu va mai fi nevoie de ea, totul fiind tastat pe computer sau pe smartphone. S-a dovedit a fi un dezastru, deoarece caligrafia înseamnă codarea literei în creierul elevului. Dacă tastez A sau B, degetele fac aceeași mișcare. Dar dacă scriu de mână, mișcările sunt diferite; elevul codează nu doar vizual, ci și tactil, chinestezic, și astfel se întipărește mai bine în cap. Tehnologia poate înlocui caligrafia, dar cu niște costuri considerabile pentru învățare. Suedia a făcut acest experiment, iar după trei ani au revenit deoarece copiii aveau dificultăți de citire și scriere. De aceea, e important să nu fetișizăm instrumentele. Competența este dată de cum anume utilizezi uneltele.
Se vorbește acum despre contractul social în educație. Să gândim școala ca pe o organizație în care avem rezultate măsurabile, KPIs. Credeți că această abordare poate funcționa?
Nu tot ce este esențial este măsurabil. Nu tot ce este măsurabil este și esențial. A fetișiza măsurătorile e o greșeală. Putem măsura caracterul unui om? Nu. Regele Carol spunea că o țară se construiește în primul rând cu caractere, abia apoi cu inteligențe. În plus, anumite lucruri trebuie percepute nu din perspectiva rezultatelor imediate, ci a celor pe termen lung. Antreprenorii și mediul economic fac presiuni pe școală să livreze competențele de care ei au nevoie ca să fie cât mai ușor de integrat absolventul pe piața muncii și să producă imediat profit. Asta nu înseamnă că statul trebuie să asculte doar de ceea ce spun acești antreprenori, ci să gândească lucrurile și în perspectivă. Există studii clare în Australia care spun că într-un mediu tehnologic volatil, cel mai bun predictor de adaptare a forței de muncă este reprezentat de cunoștințele generale. Pentru că ele funcționează ca o gramatică generativă de pe care poți porni mereu, ca de pe o pistă de decolare, pentru a te adapta la o nouă tehnologie. Altfel, dacă peste cinci ani se schimbă tehnologia, degeaba am format o generație de elevi sau studenți pentru acel tip de tehnologie. Cum îi ajuți pe acești oameni să se adapteze la noua tehnologie? Folosind cunoștințele generale din diverse domenii. De aceea statul trebuie să fie un mediator între solicitările pieței muncii din prezent și viitorul din ce în ce mai imprevizibil.
De aceea, sunt periculoase decizii precum: „să scoatem poezia, arta din programă pentru că sunt inutile”. Dar vedem că aceste lucruri sunt tot mai necesare. De exemplu, interfețele au și o latură estetică. Oricât de bun ar fi codul din spate, dacă nu are o interfață plăcută și ușor de utilizat, nu va fi utilizată. Să știi ce înseamnă o emoție estetică, o bucurie senzorială, să te conectezi la artă pentru a te înțelege mai bine, să îți exprimi emoțiile – sunt lucruri care contează enorm.
Mai e posibilă o revoluție în educație, așa cum e ea acum, cu lumini și umbre?
Eu aș prefera să fie o creștere organică, nu o revoluție. Revoluțiile deseori duc la contrarevoluții și adesea vin cu multe aspecte negative. La noi s-au făcut foarte multe schimbări în educație, dar prea puțină reformă. Reformă faci atunci când gândești consecințele pe termen lung, știi ce resurse îți trebuie și cum le aloci. Începi un proces și aștepți rezultatele. Când schimbările sunt prea multe, se decredibilizează reforma.
Redefinirea școlii în noul climat presupune o aliniere între părinți, profesori, decidenți. Dacă nu va exista această aliniere, nu vom avea o revoluție – va fi doar o farsă, o cosmetizare.
Mircea Miclea
Daniela Palade Teodorescu
Sunt un jurnalist care merge împotriva curentului. Îmi place să fac lucrurile altfel, acolo unde tendințele au obosit și cuvintele s-au tocit.
Deși am lucrat peste douăzeci de ani în presa glossy, a revistelor pentru femei, am vrut să mă țin cât mai departe de strălucirea vedetelor îndelung machiate și prelucrate și să aduc în atenția publicului femei obișnuite cu povești neobișnuite. Pentru că îmi plac oamenii autentici, mult mai mult decât orice construcție de imagine bine meșteșugită. Çi îmi mai plac și brandurile longevive care se reinventează și renasc cu fiecare încercare prin care trec.
Îmi place să lucrez cu profesioniști și cred în networkingul de calitate. De aceea m-am alăturat comunității de profesioniști din Asociația INACO - Inițiativa pentru Competitivitate, în calitate de co-autor și trainer în „Ghidul meseriilor viitorului”.
