„Educația timpurie implică nu doar îngrijire, ci și activități educaționale.”
Educația vine cu multe provocări pentru un părinte. Personal, simt că este în schimbare. Există, pe de o parte, un val de educatori, profesori extrem de preocupați de învățare, dezvoltare continuă, oportunități pe care să le ofere copiilor, ei sunt cei de admirat, urmat, promovat, în ei este important să investim. Pe de altă parte, evaluarea cadrelor didactice este necesară, în opinia mea de părinte și nu numai, pentru că doar atunci profesorii vor ști ce se poate îmbunătăți și ce instrumente sunt relevante. Odată cu evaluarea, scoaterea din sistem a cadrelor didactice care nu respectă un cod de conduită sau nu mai au disponibilitate către învățare este necesară. Fiecare poate trece prin schimbarea perspectivei asupra carierei. Important este să minimizăm impactul asupra copiilor.
Partea mai puțin bună pentru profesori este aceea că se luptă cu un curriculum care este mult prea stufos, cu un conținut de foarte multe ori irelevant și greu de accesat pentru copii. Probabil vor fi schimbări și în această arie în viitor, pentru că suntem presați de generații care învață altfel, pe care este esențial să le ținem în școală și cărora să le oferim cunoștințe, atitudini, deprinderi relevante pentru viitor. Mă bucur să văd și investițiile în dotări, în campusuri școlare, în materiale și sper să insistăm cu pregătire relevantă și pentru cadrele didactice. De-acolo va veni schimbarea.
Probleme care apar cel mai des în relația cu părinții de copii preșcolari
Cred că provocările apar atunci când așteptările nu sunt aliniate. În momentul în care se comunică acestea, problemele se atenuează sau chiar dispar. Din experiența proprie pot spune că a fost nevoie de această discuție cu fiecare părinte, pentru a vedea dacă ceea ce își dorește fiecare poate fi oferit de noi în grădinițele noastre. Este mai bine să aliniezi din prima întâlnire așteptările decât să ai discuții și dezamăgiri mai târziu. Nu este bine să crezi că oricine este clientul tău, pentru că nu ai cum să îndeplinești toate așteptările tuturor. Este ca atunci când ești peste tot și nu ești nicăieri. Partea frumoasă în relaționarea cu părinții este aceea că văd o mai mare disponibilitate către comunicare, către colaborare, către a găsi soluții împreună pentru copil, în locul abordării „grădinița este responsabilă pentru tot”, deloc benefică pentru copil. În plus, părinții din ultimii ani sunt foarte bine documentați și atunci este esențial să fii foarte bine pregătit și să argumentezi ceea ce spui, ceea ce faci, planurile pe care le ai pentru copilul lor. Aș mai insista pe a-i obișnui pe părinți să aibă așteptări mari legate de grădinița copilului lor. Da, o dorință de genul „doresc ca fiul meu să fie fericit” este normală și este punctul de plecare, însă este important să dețină câteva cunoștiințe legate de ce anume ar trebui un copil să deprindă în primii ani într-o grădiniță și cum, ce așteptări ar trebui să aibă de la mediul în care își va desfășura copilul activitatea, cum să arate acesta pentru a-l stimula pe copil și a-i asigura confortul, siguranța, pentru a putea evalua corect contribuția unei grădinițe la satisfacerea tuturor nevoilor copilului.
Un copil accesează experiențe de învățare în momentul în care el este fericit.
Părintele este primul educator în viața copilului.
Cred că este important ca un părinte să conștientizeze faptul că este primul educator al copilului și că tot ce va face se va imprima în modul de a cunoaște lumea, în modul în care va relaționa cu ea, în bagajul de emoții și cunoștințe pe care îl va deține cel mic. Aș merge pe o conștientizare a faptului că educația timpurie înseamnă un set de valori pe care voi construi tot ce va urma, să văd care sunt acele valori pentru copilul meu și de ce sunt ele relevante pentru el. Apoi aș accesa experiențe care să îl ajute să își imprime acele valori și să i le dezvolt în acord cu vârsta și interesele lui. Copilul nu are un buton de pornire și unul de stop. El învață tot timpul, este asemeni unui burete în primii ani de viață. De aceea, conștientizarea faptului că prezența conștientă a adultului este cea care va facilita accesul la învățare este extrem de importantă.
În viața aceasta extrem de dinamică, indisponibilitatea părintelui, fie că este emoțională, fizică sau de alt tip, afectează în primul rând felul în care se simte un copil și apoi modul în care el învață. Un copil accesează experiențe de învățare în momentul în care el este fericit. Sunt numeroase studii care certifică acest lucru legat de starea de bine a copilului, care are impact asupra învățării. Opinia conform căreia un copil nu va sesiza dacă mama, tata lipsesc de la un eveniment sau sunt puțin ocupați răspunzând unui telefon sau e-mail este greșită.
Prezența conștientă a părintelui este prima pe care aș nota-o ca punct de plecare în călătoria aceasta de a fi părinte. Apoi putem adăuga experiențe de învățare, sub diverse forme, în diverse medii, formale sau mai puțin formale, conform vârstei și intereselor copilului, care să îl dezvolte în totalitatea sa, atât din punct de vedere intelectual, dar și emoțional, social, din perspectiva limbajului, fizic etc.
Părinți și profesori – o relație cu multe asperități
Fiecare are rolul său. Cred că discuția ar porni de la clarificarea rolurilor cu cele două părți implicate și apoi informarea copilului vizavi de acestea. Părintele are rolul de a însoți și susține copilul în parcursul copilului în școală. Părintele este cel care alege grădinița, școala, știind care sunt atuurile copilului, interesele sale, însă decizia, cu toată puterea sa, aparține părintelui și rolului său. Apoi părintele este cel care îl va introduce și însoți pe copil la început, pentru a-i facilita, fără a-i controla emoțiile și cunoștințele în acest parcurs. Părintele este un ghid și o autoritate pe terenul său, în familie, și este important să rămână acolo. Pe de altă parte, cadrul didactic este cel care primește copilul într-o instituție de învățământ și care îl va ajuta pe acesta cu primele emoții legate de acest mediu, iar modul în care o va face va impacta pe termen lung relația copilului cu mediul educațional, fie că vorbim de grădiniță sau de școală. Cadrul didactic, profesorul, este apoi ghidul, cel care îl va însoți pe copil în descoperirile lui în mediul școlar, cel care îi va facilita experiențe intelectuale, emoționale, sociale etc. Pe de o parte este important să înțelegem rolul și autoritatea fiecăruia în domeniul său – familie, respectiv școală – să validăm aceste roluri și modul în care sunt realizate în fața copilului, pornind de la premisa că fiecare își dorește tot ce e mai bun pentru copil. Dificultatea apare atunci când una dintre părți – părinte sau educator – nu își îndeplinește responsabilitățile, iar aici aș nota două aspecte:
- Fiecare este observator pentru celălalt și are o opinie legată de contribuția celuilalt, respectiv a părintelui în școală și a profesorului în familie. Aceste aspecte se clarifică în primele întâlniri și se agreează, apoi se informează copilul.
- Fiecare are o opinie legată de modul în care ar trebui celălalt să își îndeplinească responsabilitățile în aria sa de influență – adică ce ar trebui să facă un profesor la școală și ce ar trebui să facă un părinte acasă. Cred că este important ca părintele să spună cum crede el că îl poate susține profesorul pe copil la școală, iar profesorul să facă referiri la tehnici parentale care îl pot ajuta pe copil, însă doar atât. A intra în sfera de autoritate a celuilalt și, mai rău, a-l denigra pe celălalt în fața copilului este extrem de nociv pentru acesta. De cele mai multe ori, sunt opinii personale care lezează autoritatea.
Cred că atât părintele, cât și profesorul constituie un observator pentru celălalt și poate lansa discuții de clarificare legate de anumite abordări parentale sau strategii didactice, însă este important de respectat statutul celeilalte părți, dezvoltarea sa personală și profesională, contribuția pe care o are fiecare în evoluția copilului. În cazul unor abateri grave, unde este suspectată afectarea intelectuală, fizică sau emoțională a copilului, fiecare are responsabilitatea să comunice autorității care poate regla comportamentul deviant, în fiecare caz, în situația în care discuțiile de sesizare nu au avut succes.
Profesorul-părintele-copilul – un triunghi toxic sau unul funcțional?
Cred că dacă ne poziționăm astfel este extrem de nociv pentru copil. Dacă un copil îl va percepe pe profesor ca fiind un agresor, încrederea lui în procesul educațional va fi foarte scăzută, iar disponibilitatea lui către învățare va fi afectată. Să nu uităm că actul educațional, sub orice formă ar fi el, este un act de vulnerabilizare, vulnerabilizare care vine ca urmare a transformării, a trecerii de la ceva la altceva. Dacă un copil își pierde încrederea față de una dintre părți, el nu va mai avea disponibilitatea de a fi ghidat de acea parte, fiindu-i afectată învățarea și implicit transformarea. Pe de altă parte, dacă un copil este obișnuit că tot timpul cineva „va interveni pentru el”, va face exact ce anume dorește el să facă, de exemplu să îl mute din clasă pentru că nu „îi place profesorul”, nu își va dezvolta abilitățile de a gestiona situații dificile, capacitatea de a-și exprima o părere în sprijinul propriei persoane, capacitatea de a se apăra într-o situație pe care o resimte conflictuală, de a investiga, de a evalua și a gândi un plan de măsuri care să îi ofere soluții în astfel de cazuri. Cred că este important să îi învățăm pe copii să aibă încredere și, pe de altă parte, să le creăm abilitatea de a evalua, de a gândi abordări care să îi ajute într-un conflict, abordări constructive.
Un exemplu bun ar fi cum să se obișnuiască să își susțină punctul de vedere dacă un profesor nu îl ascultă, ce instrumente asertive poate folosi, cum să își informeze părintele referitor la o situație, cum să o argumenteze, la ce să fie atent, emoții și fapte, cui să i se adreseze într-o situație în care simte că este în pericol dacă părintele, protectorul său nu este de față. Este cazul aceleiași abordări și în situația în care un copil simte că părintele este abuzatorul, iar profesorul este salvatorul. Aceste calificative pot fi ancore într-o situație, însă nu reguli de funcționare în relația triunghi. Să nu uităm că modul în care setăm relaționarea va fi cel pe care îl vom regăsi la copil și în momentul în care el va crește, adică în viața adultă. Și atunci nu ne dorim ca el să suspecteze la fiecare pas că cineva îi va sabota existența și altcineva îl va salva constant, așadar îi creăm de pe acum comportamente, abilități care îl vor ajuta pe termen lung. E clar că abuzul de nicio formă nu trebuie tolerat, însă e bine să punem accentul întotdeauna pe siguranță și existență sănătoasă – pe termen scurt și pe termen lung.
Ce fac bine părinții și ce nu fac bine în relația cu copiii? Dar în relația cu educatorii?
Astăzi sesizăm din ce în ce mai mulți părinți atenți la nevoile copiilor lor, nu doar la cele intelectuale, ci și la cele emoționale sau sociale. Eforturile părinților, implicarea lor, explorarea soluțiilor în a sprijini această varietate de nevoi sunt considerabile, față de situația existentă în urmă cu 15-20 de ani. În același timp, interesul pentru reușita copilului este în continuare foarte prezent, în foarte multe cazuri, și el este direct proporțional cu implicarea părintelui în viața școlară a fiului, fiicei sale. La polul opus se află în unele cazuri lipsa limitei în accesarea tehnologiei de către copil, pentru propria plăcere, uneori absența fizică sau emoțională din familie, cauzată de priorități care merg mai degrabă către satisfacerea nevoilor profesionale și nu către cele legate de viața de familie, absența unor limite și reguli care vin pe fondul vulnerabilității părintelui legate de această absență, iar, uneori, compensarea cu unele favoruri materiale sau de alt gen. Comparațiile legate de școala sau copilăria părinților cu vremurile trăite nu ajută, creând o mai mare prăpastie între generații.
Care sunt valorile care vor salva educația în viitorul apropiat?
Cred într-adevăr că o educație bazată pe cultivarea valorilor de la o vârstă foarte fragedă, din primii ani de viață, va da „coloana vertebrală” pentru ceea ce va urma în viața copilului. Valorile pe care le consider relevante pentru educația viitorului sunt inspirate din căutările mele de câțiva ani în ceea ce privește importanța valorilor în educație și, în special, în educația timpurie. Unul dintre documentele care mi-a marcat practica de training cu educatorii și activitatea de lider în educație a fost cel realizat de OECD în 2018, The Future of Education and Skills, Education 2030. Dintre valorile și abilitățile propuse de OECD, consider relevante pentru educația timpurie și nu numai următoarele valori:
- empatia;
- compasiunea;
- recunoștința;
- voluntariatul, implicarea;
- responsabilitatea;
- reziliența (rezistența la stres și autoreglarea);
- flexibilitatea;
- perseverența;
- încrederea;
- iubirea;
Alegerea acestora ține cont de dinamica realității în care trăim, de evoluția rapidă a tehnologiei și, odată cu aceasta, disponibilitatea sau indisponibilitatea unor ocupații pe piața muncii, tendința către însingurare în orașele mari și credința personală în valoarea comunității, a contribuției acesteia, a impactului individului în comunitate, cât și tendința către o existență individualistă ce necesită a fi contracarată, întrucât omul are nevoie de trai alături de alți oameni pentru o împlinire a potențialului său și a satisfacerii nevoilor de autorealizare.
Top 4 direcții urgente în care educația are nevoie să se îndrepte – așa cum le-ați desprins din discuțiile cu părinții și educatorii din grădiniță:
- Adaptarea și actualizarea curriculumului pentru susținerea nevoilor individuale și de grup ale copiilor, cât și ale cerințelor realității pe care o trăiesc ei. Acest aspect include pregătirea copiilor pentru meserii care nu s-au inventat încă, prin crearea unui bagaj de cunoștințe care să le asigure navigarea de la o ocupație la alta în viitor, dezvoltarea flexibilității, a abilității de a anticipa și de a răspunde la cerințe și condiții noi, de a contribui, de a fi voluntar, co-creator al realității.
- Dezvoltarea abilităților de a folosi tehnologia în educație, pentru a-i învăța cum să își folosească abilitățile de „digitali nativi”, în folosul lor, constructiv și pentru viitor, învățând și cum să fie în siguranță accesând internetul și resursele digitale.
- Sprijinirea copiilor în dezvoltarea inteligenței emoționale, ținând cont de faptul că aceasta influențează viața individului, modul în care face achiziții, felul în care socializează etc.
- Adaptarea curriculumului în sprijinirea copiilor cu nevoi speciale, includerea acestora în mediul școlar, într-o manieră care să le fie benefică, adaptarea curriculumului ținând cont de nevoile lor, pregătirea cadrelor didactice și a întregului sistem pentru abordarea optimă a învățării pentru acești copii. Concomitent cu aceste măsuri sunt necesare informarea, pregătirea, educarea colegilor de clasă și a părinților acestor copii, pentru o incluziune socială și școlară.
Educația timpurie formează viitori adulți pentru economia viitorului
Momentan cred că suntem în etapa de explorare a modului în care educația ar trebui să îi formeze. Simt că sunt abordări diverse, însă lipsite de coerență, continuitate. La lipsa de viziune se adaugă un curriculum care nu este adaptat, din punctul de vedere al conținutului și al formatului, la realitatea prezentă și la viitor, lipsa unei abordări personalizate, în acord cu nevoile individuale ale copilului, flexibilitatea cadrelor didactice și formarea acestora în abordarea valorilor, cunoștințelor, atitudinilor necesare în 2030, spre exemplu.
Și în educația timpurie există foarte mult tradiționalism, însă prin inițiativele lansate de noi, prin First Parents and Educators Coaching, exersăm flexibilitatea mentalității cadrelor didactice și a abordărilor în educația timpurie, varietatea instrumentelor de predare, inclusiv tehnologia, în acord cu interesele copiilor, felul în care învață, nevoile fiecăruia și de grup. Adoptarea unui curriculum pentru vârsta 0-3 ani, în urmă cu puțin timp, oferă șansa copiilor de această vârstă să aibă acces și la activități educaționale, nu doar la îngrijire, cum era în trecut, iar acest lucru are impact asupra întregii evoluții a copiilor, în modul în care realizează conexiunile pentru viață, în prevenirea abandonului școlar și creșterea șanselor pentru randament școlar. Și în educația timpurie formarea cadrelor didactice este cheia pentru adaptarea informației în acord cu nevoile viitorului și modul în care învață copiii, rapiditatea cu care ei accesează informația, diversitatea instrumentelor.
Valentina Secară
Founder & CEO Acorns Nursery
