Un interviu realizat de Daniela Palade Teodorescu.
De multe ori, minimalizăm importanța valorilor în educație
Revoluția în educație – mai e posibilă? Ce speranțe ne puteți da pentru un nou suflu în educație?
Un diagnostic atent, informat de științele psihoeducaționale, nu de politică, ne va spune ce politici bazate pe dovezi trebuie să implementăm, dincolo de viziunile politice adesea înguste sau nesustenabile. Îl voi publica în luna mai, iar de acolo începem „progresul/evoluția” sau „revoluția”, oricare însemnând un nou suflu, adică o arhitectură educațională relativ stabilă, conectată cu modele europene, în care factorul politic poate avea acțiuni specifice (mai de dreapta sau mai de stânga), care servesc angajamentelor politice legitime, însă nu schimbă frecvent arhitectura, bulversând oamenii din educație.
Metacompetențele de învățare – autonomie, (auto)disciplină, capacitatea de rezolvare a problemelor, design thinking, gândirea critică, învățarea continuă, responsabilitatea, conștiința civică. Cine și în ce măsură le transmite copiilor – părinții și școala?
Toți! Școala prin educație formală, completată cu demersuri nonformale, iar părinții și societatea prin educație informală și nonformală.
Care sunt abilitățile necesare pentru a face față provocărilor pe care le aduc meseriile viitorului?
Cred că cele opt competențe-cheie asumate la nivel european sunt suficient de puternice pentru a ne ancora în lumea prezentului și pentru a ne pregăti pentru lumea viitorului:
- competențe de alfabetizare;
- competențe multilingvistice;
- competențe în domeniul științei, al tehnologiei, al ingineriei și al matematicii;
- competențe digitale;
- competențe personale, sociale și de a învăța să înveți;
- competențe cetățenești;
- competențe antreprenoriale;
- competențe de sensibilizare și expresie culturală.
Cum micșorăm decalajul între competențele și aptitudinile dobândite în școală și cele de care au nevoie angajații?
În teorie nu există diferențe! Dar diferențele apar în practică pentru că școala nu transferă uneori competențe, ci bucăți din acestea, iar piața muncii nu-și face treaba pentru a adapta competențele din școală în sarcini din fișa postului. Așa cum spuneam în diverse contexte, competențe înseamnă o triadă între:
1.cunoștințe declarative (ce știi să spui – dobândind prin teorii cultură și înțelegere corectă asupra lumii, lucruri care te protejează de manipulare/conspirații);
2.cunoștințe procedurale (ce știi să faci – pentru a rezolva probleme practice de specialitate și de viață);
3.valori (ce este important și de ce – ceea ce oferă sensuri și semnificații pentru o motivație socială și de învățare adecvată și pentru o bună calitate a vieții personale).
Toate cele trei au ponderi diferite în domenii diferite. Uneori însă exagerăm partea de teorie, alteori dezvoltăm practici limitate și limitative (fără flexibilitatea și autodezvoltarea date și de înțelegerea lor teoretică) și de multe ori uităm valorile. Pe de altă parte, unii actori de pe piața muncii nu vor să investească în partea lor, ci doresc ceva nerealist, și anume ca școala să-i pregătească absolventul pentru fișa postului, ceea ce nu este posibil și nu se întâmplă niciunde în lume. În plus, unii absolvenți nu trebuie să se integreze pe piața muncii, ci să o schimbe, să o dinamizeze și să inventeze noi piețe ale muncii. În fine, este nevoie un echilibru fin și de o relație bidirecțională înțeleaptă între educație și piața muncii, astfel încât (1) să nu începem programe legate inițial de piața muncii, dar, atunci când avem absolvenții, nu mai există ocupațiile sau (2) să nu mai continuăm programe care nu au din start legătură adecvată cu piața muncii (fie această legătură definită de integrare sau de dinamizare/schimbare a acesteia).
În România, vorbim despre educație la extreme – olimpici și analfabeți funcțional. Ce facem pentru „clasa de mijloc” a elevilor?
Reîncepem să facem adecvat educație, transferând competențe reale prin discipline relevante, conținuturi adecvate, manuale atractive și mijloace eficiente de predare-învățare.
Educația de acasă – cum arată azi cei 7 ani de-acasă? Ce mai poate face azi un părinte „modern” pentru a-și ține copiii aproape?
Cei șapte ani de acasă nu mai sunt chiar „de acasă”, copilul putând, iar de la un moment dat fiind chiar obligatoriu, să fie integrat în sistemul de educație de la vârste mici. Așadar, primul lucru pe care trebuie să-l facă părintele responsabil este să-și ducă copilul la școală. În paralel, trebuie să înțeleagă ce se întâmplă cu copilul la școală, iar educația de acasă să întărească și să faciliteze educația din școală, eventual cu elemente complementare, dar nu antagonice.
Triunghiul părinte-profesor-elev e din ce în ce mai conflictual. Cum putem ieși din această spirală descendentă? Părinții sunt, până la urmă, primii educatori ai copiilor, primii care trebuie (re)educați – cum o facem?
În primul rând, acceptând triada, nu doar în teorie, ci și în practică. Odată ce fiecare parte înțelege că face parte dintr-un ecosistem educațional și că este parte a procesului doar împreună cu ceilalți, urmează clarificarea de roluri, prin proceduri simple și explicite, care includ și sancțiuni adecvate pentru nerespectarea lor.
Părinții au dreptul să fie cocreatori ai educației propriilor copii, dar asta nu înseamnă că se substituie profesorului și nici măcar major nevoilor/intereselor/valorilor elevului.
Elevii au dreptul să fie cocreatori ai propriei educații, fără să-și asume însă roluri și competențe pe care nu le au și care revin profesorilor și părinților.
Profesorii sunt actorii-cheie, dar învățământul nu mai este centrat pe profesori, ci pe elevi, în care triada contează, chiar dacă profesorul este primul între egali, prin competență și prin rolul în sistemul de educație!
Daniel David
Ministrul Educației și Cercetării
Daniela Palade Teodorescu
Jurnalistă, trainer educațional
