Ce v-a inspirat să deveniți profesor și care sunt reperele care vă motivează în munca dumneavoastră?
M-a inspirat să devin profesor vocația, în primul rând, pe care am dezvoltat-o de mic, cred, când îmi plăcea să fac pe „profesorul”, să arăt pe hartă tot felul de orașe (unele imaginare), să încropesc lecții inspirate din cărțile de istorie de a patra, să caut să mă îmbrac ca eroii sau zeii din Lєgєndєlє Olimpului, să concep itinerarii turistice prin Munții Apuseni sau să analizez la nesfârșit cartonașele cu descrierile faunei, din care era alcătuit jocul „Animale din continente”. În privința trierii, a evaluării și a ierarhizării (procese ineluctabile în domeniu), se prea poate ca șocul și „desfrâul de culori” al unor emisiuni aterizate peste noi, după căderea lui Ceaușescu, precum MTV’s European Top 20, să mă fi influențat inclusiv în gustul pentru analiză/critică literară, nu doar în profesia mea de bază. Bunica mea avea un serviciu modest la Institutul de Chimie din Cluj, făcând parte din ceea ce astăzi numim „personal auxiliar”, și mă mai lua cu ea, diminețile, când părinții nu se puteau ocupa de mine. În acele dimineți, în care ne trezeam cu noaptea-n cap, dar și serile, uneori, puteam colinda fascinat sălile enorme de cursuri, eram lăsat să scriu pe tablă, urcat uneori pe un scaun, și să folosesc creta roșie, pe care o adoram.
Mai târziu, mi-am conservat și dezvoltat pasiunea datorită profesorilor foarte buni pe care i-am avut. Fără ei și fără încurajările lor indirecte, nu cred că aș fi ales până la capăt această meserie. În liceu, proful de română și profa de socio-umane au fost decisivi nu doar pentru viitoarele mele coordonate intelectuale și profesionale, ci chiar mai mult de atât. Nici în facultate nu m-am ascuns: eram un tânăr poate puțin diferit de ceilalți din generația mea, pentru că aveam și căutam în continuare modele, repere. Perechea providențială de profesori din liceu (hai să le dau și numele, deși nu știu cât de intim ar trebui să ajungă acest dialog: Vasile Șimoca și Lucreția Stănculescu), mai sus pomenită, a fost în scurtă vreme dublată în U.B.B.-ul clujean de alte voci fascinante, între care se distingeau Călin Teutișan și Sanda Cordoș. După studenția mea clujeană, ajuns la doctorat în Capitală, l-am întâlnit pe Mihai Zamfir, care și-a lăsat și el amprenta asupra mea, prin interesul pentru stil și stilistică. Asta ar fi povestea privind ce anume m-a inspirat să devin profesor, pe scurt. Partea bună e că toată asimilarea asta de modele se oprește, la un moment dat. S-a oprit și la mine, odată cu doctoratul. De acolo începând, totul e pe bune, cum ar veni, ești doar pe picioarele tale și, cum se întâmplă adesea, îți delimitezi tot mai bine raza de acțiune, sferele de interes. Uneori ajungi să te delimitezi, cu afecțiune, firește, și de cei care te-au format, de cei pe care continui să îi iubești.
Pluralul e foarte bun. „Reperele” trebuie într-adevăr să fie multiple, uneori chiar complementare, ori cupluri în tensiune. Echilibre instabile, și totuși echilibre. Estetica, dar și etica. Esprit de géométrie, dar și esprit de finesse. Pragmatică, dar și polemică. A nu absolutiza niciun criteriu dintre cele posibile: iată un reper foarte important. Mă preocupă foarte tare, apoi, să reușească să înțeleagă de ce anume și la ce anume ajută tot ceea ce învață ori deprind
Care sunt cele mai importante repere pe care vă străduiți să le transmiteți elevilor/studenților dumneavoastră?
Pluralul e foarte bun. „Reperele” trebuie într-adevăr să fie multiple, uneori chiar complementare, ori cupluri în tensiune. Echilibre instabile, și totuși echilibre. Estetica, dar și etica. Esprit de géométrie, dar și єsprit dє finєssє. Pragmatică, dar și polemică. A nu absolutiza niciun criteriu dintre cele posibile: iată un reper foarte important. Mă preocupă foarte tare, apoi, să reușească să înțeleagă de ce anume și la ce anume ajută tot ceea ce învață ori deprind. Și, astfel, să poată avea oricând dreptul de a pune în discuție ori de a contesta orice informație, orice judecată de valoare. Pe de altă parte, să învețe să strângă rândurile, cum e nevoie de atâtea ori, să învețe să se mobilizeze, căci totul se învață, până și asta… Ca să-l parafrazez pe Mallarmé, omenie și gândire critică: iată visul! Niciuna, singură, nu e suficientă.
Sunt tinerii de astăzi diferiți față de cei pe care-i aveați în clasă cu 5 sau 10 ani în urmă? Mai sunt ei receptivi la aceleași repere?
Elevii, respectiv studenții nu s-au schimbat. Sunt, în esență, varietăți care pot părea deconcertante, dar ele provin din aceleași tipuri umane de când lumea. Nu studenții s-au schimbat, cât, eventual, relaționarea unora dintre ei cu lectura, deși asta e o altă poveste.
Dacă sunt sau nu receptivi la anumite repere contează mai puțin, important e să reușim noi să îi facem să devină. Textele pe care lucrăm, însă, da, ele firește că trăiesc o viață diferită de la o epocă la alta. Mă gândesc implicit la programa de literatură română pentru Bacalaureat și la cum ar putea fi ușor adusă mai aproape de sensibilitatea elevilor de astăzi. Există și canonicități fluctuante, nu doar cele încremenite în manuale, cărora însuși sistemul le face rău prin această „primenire” la nesfârșit. Eu cred că și clasicii și-ar mai dori, din când în când măcar, o vacanță…Sistemul are însă de rezolvat chestiuni și mai grave: diferențele majore dintre posibilitățile elevilor de la oraș și cei de la țară, eliminarea unor diferențe sociale și educaționale enorme, pregătirea viitorilor profesori și în funcție de pregătirea lor vocațională. Oricât de old school e „poza” asta, mi-o asum spunând că profesoratul, dincolo de munca enormă către succes, este și vocație. Una care se cere întreținută, firește.
Adrian Mureșan
Lector dr. la Universitatea din Strasbourg, critic literar
(profesor în preuniversitarul românesc timp de 14 ani)
