Starea educației: lipsește un indicator care să reflecte percepția elevilor și a părinților despre felul în care un profesor își face meseria. Și lipsesc cu desăvârșire indicatori care să li se aplice părinților
Un arc peste timp – 30 de ani de tranziție în educație
Eu sunt un produs al sistemului de învățământ românesc de acum 30 de ani, acu’ mult timp am fost o rotiță din sistemul de învățământ timp de câțiva ani, iar în prezent am un copil la liceu și un copil absolvent și angrenat în educație universitară peste hotare. Prezentul și trecutul meu îmi oferă astfel o imagine din toate perspectivele: elev, profesor, părinte. Ziceți că experiența mea de elev de acum 30 de ani nu e relevantă pentru experiența de elev de azi? Mda, sunt ceva progrese, dar nu suntem prea departe de acel stil de a face educație.
Pe vremea mea (OK, boomer, ar spune copiii mei) învățământul era concentrat pe hard-skills și pe acumularea de cunoștințe și redarea lor la lucrări sau la ascultare. Traseul unui elev era clar: trebuie să dea examenul de admitere la un liceu bun (examen scris la română și la mate), apoi treapta a II-a (tot examen scris la română și la mate), apoi bacalaureatul (tot examene scrise, trebuie să mă uit pe diplomă ca să văd la ce am dat) și apoi admiterea la facultate (da, tot examen scris, pentru inginerie era la mate și fizică). Stilul de învățare la facultate era 14 săptămâni de relaș și petrecere, apoi 4 săptămâni de examene care în mare parte erau tot un replay al cunoștințelor notate de la cursuri.
În ziua de azi avem teste standardizate din doi în doi ani, dar contează numai evaluarea de la final de clasa a VIII-a, care e importantă pentru determinarea liceului pe care îl urmează copiii – examen scris la română și la mate. Și mai contează și bacalaureatul, care e în continuă schimbare în căutarea optimului, și are de ceva timp probe „de competențe”. Admiterea la facultate este în mare parte „după dosar”, dar din păcate doar uneori contează altceva decât notele și rezultate la examene. Cam seamănă.
Dar există un lucru care s-a schimbat mult. Profesorii erau autoritatea absolută în sălile de clasă, copiii erau obedienți, părinții nu se amestecau în deciziile profesorilor și ale școlii, bine, era, de fapt, o reflectare a distanței de putere care exista în întreaga societate românească în vremurile acelea. Un prieten profesor îmi zicea recent că, dacă înainte erau câte 2–3 elevi-problemă într-o clasă, acum sunt numai 2–3 elevi care nu sunt problematici. Profesorii sunt mereu contestați de către elevi (da’ de ce mi-ați pus nota asta?) și deseori sunt ținuți sub presiune de către părinți. Părinți care au ca scop ca ai lor copii să aibă note cât mai mari, pentru că, nah, contează la admitere, și erodează (involuntar sau nu) încrederea copiilor în profesori.
Contractul social în educație
Un lucru care ar putea restaura armonia în triunghiul elev–școală–părinți ar fi ca fiecare să își respecte partea de contract social și să aibă încredere reciprocă, așa cum sunt respectate contractele între companii. Sunt conștient că e ușor de zis, greu de făcut.
Responsabilitățile elevului sunt să învețe, iar drepturile lui sunt să învețe ceea ce chiar îl interesează în dezvoltarea lui personală sau îl ajută în viitoarea carieră. Elevul mai are și dreptul să fie tratat cu demnitate și ca o persoană umană, ceea ce atrage după sine responsabilitatea de a-i trata pe ceilalți ca oameni și pe ceilalți elevi, și pe profesori.
Profesorii au responsabilitatea complicată de a echilibra predarea de informații brute cu modelarea proceselor de gândire și de analiză ale copiilor și cu modelarea atitudinii elevilor (inspirarea) spre a deveni persoane mai bune. Profesorii și școala au dreptul să aleagă ce anume trebuie să învețe copiii, pentru că știu ce le este necesar ca să se dezvolte. Dar profesorii au și obligația să învețe ei înșiși pentru a fi la zi cu ce se mai descoperă în lume și a nu decupla educația cu necesarul pieței de muncă.
Părinții au întâi de toate responsabilitatea să le ofere copiilor educația de tip „cei 7 ani de-acasă” – să îi învețe să se comporte civilizat, să le transmită valori clare, să le cultive răbdarea și perseverența. Copiii sunt ca niște bureți care absorb ce văd în jur și vor prelua felul de a fi și de a se comporta al părinților, chiar dacă li se spune că ar trebui să fie altfel. Ideal ar fi ca profesorii să-i privească pe copii ca pe niște ființe umane funcționale în societate și să îi sprijine spre a se dezvolta cât mai mult, și doar în cazuri izolate să trebuiască să corecteze comportamente punctuale. Și încă ceva: părinții trebuie să îi încurajeze pe copii să viseze la o viață mai bună și să-i motiveze astfel pe copii să învețe constant. Părinții au dreptul de a primi de la școală niște copii mai buni din toate punctele de vedere și, dacă ne dorim un progres real, mai buni decât părinții lor.
Dar să nu uităm că acest triunghi elev–școală–părinți este ancorat în societate, iar societatea ridică sau coboară performanța procesului de educație în aceeași măsură în care o bună educație duce la progresul ei sau, dimpotrivă, o educație precară o privează de progres. Ca exemplu, una dintre pârghiile prin care societatea influențează calitatea educației este bugetul alocat (încă nu s-a apropiat de nivelul prevăzut prin lege) care indirect afectează calitatea oamenilor din sistemul de educație prin nivelul de salarizare al profesorilor. Se știe că în trecut au existat niște discrepanțe demoralizante.
Un contract înseamnă în mod uzual și indicatori care arată că fiecare parte își respectă obligațiile. La scară macro, performanța educației se măsoară cel mai bine privind evoluția societății prin indicatorii socioeconomici. Fiindcă educația duce la progres atât pe plan individual, cât și pe plan național. Notele de zi cu zi și rezultatele la examene sunt niște KPI care reflectă activitatea individuală a elevilor. Agregate, rezultatele la examene și concursuri sunt un KPI care li se aplică și profesorilor, și școlii, deși trebuie privite corelat cu contextul particular al școlii respective. Bine, activitatea profesorilor mai este măsurată de către nivelurile de mai sus (catedră, director, inspectorat) după o serie de alte punctaje, uneori excesiv birocratizate și astfel sterile. Dar lipsește un indicator care să reflecte percepția elevilor și a părinților despre felul în care un profesor își face meseria. Și lipsesc cu desăvârșire indicatori care să li se aplice părinților.
Ce (mai) învață, de fapt, copiii
Pregătirea copilului cel mare pentru admiterea la o universitate de peste hotare mi-a oferit șansa să arunc o privire la cum fac alții educație și pe ce pun ei accentul, și implicit să identific o serie de lacune sau de abordări diferite ale sistemului nostru de învățământ pe care poate altfel nu le-aș fi conștientizat. Cele mai mare diferențe sunt că „la ei” totul e mai puternic îndreptat spre aplicabilitate practică a lucrurilor prezentate în școală și că se merge foarte mult pe lucru colaborativ.
Ziceam că învățământul de la noi este orientat spre a oferi un set de hard-skills. Ei bine, sunt două probleme cu această abordare, că uneori acele hard-skills nu sunt tocmai ce trebuie în economia de azi și că nu se lucrează mai deloc la soft-skills, care devin tot mai importante în viitoarea viață profesională a elevilor.
Societatea și economia din ziua de azi nu mai sunt precum cele de acum zece ani, darămite de acum 30 de ani, dar conținuturile educaționale par uneori să fi încremenit în timp. Probabil că asta vine din decuplarea dintre mediul educațional și mediul de afaceri, precum și din faptul că profesorii sunt determinați să țină strict de programă sau că sunt copleșiți de birocrație ca să mai aibă timp de a vedea ce se face în lumea reală.
Prima oară când am pus mâna pe un manual de TIC am avut un șoc: se prezenta tehnologia care exista cu 30 de ani în urmă. Tocmai am aruncat acum o privire peste programa de TIC, a fost actualizată recent, manualele sunt mult mai OK. Dar, dacă ne gândim că este comun ca un copil de 10 ani să aibă telefon smart și că lumea stă (prea) mult pe social media, programa și manualele mai au încă loc de îmbunătățire, și mai ales în zona de cybersecurity. La informatică se face programare, cu structuri de date și algoritmi clasici și tehnici de programare, și e foarte bine că se face asta. Dar nu se discută deloc despre cum se construiește o aplicație precum 99% dintre aplicațiile folosite în business, pentru că e nevoie și de analiza cerințelor, de user experience, și de lucruri precum gestionarea și versionarea codului-sursă și lucrul colaborativ. Aplicații cloud sau aplicații mobile par a nu exista încă în lumea noastră educațională.
Aspectele legate de hard-skills sunt relativ ușor de rezolvat, se actualizează programa, se modifică manualele, sperăm că și profesorii vor fi actualizați cu noile conținuturi și că vor putea să le prezinte elevilor, și că vor fi gata să răspundă la întrebările lor. Dar e vorba despre mai mult decât atât, școala de azi trebuie să-i pregătească pe elevi pentru meserii care nu există în ziua de azi, iar tendința asta este tot mai pregnantă. Primii social media manager, digital content creator, influencer, cybersecurity analyst, SEO specialist, AI prompt engineer sau ESG consultant nu au învățat la școală despre asta, pentru că aceste activități și aceste preocupări pur și simplu nu existau la acea vreme.
Puterea lor de a îmbrățișa roluri noi, dinainte de a deveni meserii, vine mult mai mult din setul de soft-skills pe care le-au cultivat. Da, există oameni cu abilități înnăscute, care natural și fără efort sunt speakeri sau lideri, dar pentru cei mai mulți dintre oameni realizările se obțin prin însușirea tehnicilor de dezvoltare a abilităților, și, bineînțeles, prin mult exercițiu.
Ce ar trebui să (mai) învețe copiii
O parte dintre disciplinele de la școală se bazează pe expunerea unei teorii urmate de rezolvarea de probleme. Crearea unor procese de gândire critice, de analiză de idei, argumente și situații este exact ce le trebuie elevilor pentru a dezvolta atât un mod de a privi viitoarele sarcini de lucru, cât și pentru a oferi o perspectivă realistă asupra a ceea ce se întâmplă în lume, în prezent și în viitor. Examenele bazate pe redarea de informații ar putea să dispară, și să fie înlocuite cu chestiuni care arată înțelegerea lucrurilor și a fenomenelor. Tuturor celor care m-au întrebat „Când o să am eu nevoie de logaritmi în meseria mea” le-am răspuns că rolul unor lucruri pe care le învață nu este neapărat să le știe, ci să îi obișnuiască să pună în mișcare rotițele gândirii.
Discutam cu o fostă profesoară de-ale mele despre faptul că absolvenții de școală românească nu prea știu cum să lucreze în echipe, dar totuși și în corporațiile mari, și în companiile mici te lovești de proiecte la tot pasul. Mi-e teamă că suntem încă departe de momentul în care disciplina de project management le va fi prezentată elevilor într-un mod organizat, inclusiv din cauză că doar o parte dintre profesori sunt ei înșiși obișnuiți să lucreze în proiecte și totodată nu sunt învățați despre metodica predării managementului de proiecte.
Ceva mai dureros este că nu se pune accent pe dezvoltarea abilităților de comunicare și, ca să plusez, de public speaking. Chiar zilele trecute un om de radio care primește apeluri de la ascultători se plângea că dintre oamenii care sună în emisiune puțini sunt cei care sunt capabili să spună o poveste cap-coadă, clar și coerent. Într-un mediu business este la fel de important modul de transmitere a mesajului, fie în interiorul organizației, fie către clienți și parteneri, iar storytelling-ul este ceea ce poate make or break o afacere.
Elevii „de afară” sunt încurajați și la școală, și în activitățile extrașcolare să se descopere pe ei înșiși, să se aplece introspectiv asupra lor. O provocare grea pentru ei este realizarea așa-numitului eseu personal, care trebuie să cuprindă în puține cuvinte cât mai multe aspecte din ce sunt ei și ce au realizat ei, dar prin show, don’t tell. Încercarea este cu mult mai grea pentru elevii noștri, care întâi de toate nu sunt învățați să practice acest gen de introspecție, și nici consilierii educaționali nu sunt antrenați în această direcție. Și nici nu sunt suficienți pentru asta.
Dar cred că cel mai important lucru este ca elevii de azi, angajații de mâine, să își formeze obiceiul de a învăța mereu lucruri noi, de a se adapta la situații noi construind pe baza a ceea ce știu deja, și de a fi flexibili în felul în care fac lucruri și prezintă ce au realizat. Pentru că apar mereu noi și noi tehnologii care fac ca lucrurile învățate să devină depășite; apar noi și noi moduri de lucru care fac neperformante modurile încetățenite de derulare a activităților.
Și, pentru că societatea le oferă educație și sprijin copiilor, o activitate importantă care este așteptată implicit de la copii, inclusiv de către universități de afară, este cea de voluntariat în cadrul comunității. Am învățat de la copiii mei ce înseamnă voluntariat și, da, este mai mult decât să curățăm spațiile verzi. În felul ăsta copiii sunt expuși la aspecte ale comunității pe care altfel poate nu le-ar fi văzut, contribuie la sprijinul celor din jur, nici nu contează cât de mari sau de mici sunt activitățile, și lor le aduc un sentiment de împlinire.
Șansa copiilor de a dezvolta o mare parte din soft-skills o reprezintă activitățile extracurriculare, o parte dintre ele organizate chiar de școli în care există deschidere pentru asta, sau prin orice activități extrașcolare. Eu am norocul ca amândoi copiii să fi mers la un liceu care oferă mai multe cluburi și activități, din care au putut alege ce li se potrivește, dar pe lângă asta ambii au și activități prin alte cluburi independente de școli.
Concluzie: În învățământul românesc există insule de excelență, dar avem nevoie de o reformă reală care să aducă școala mai aproape de realitatea zilelor noastre. Cred însă că, indiferent de cât de bun sau de rău este sistemul educațional, un copil bine susținut de familie și încurajat să învețe constant are toate șansele să fie pregătit pentru economia viitorului.
(Acest text a fost scris fără ChatGPT sau alte generative AI. Mda, sunt old-school. Boomer.)
George Palaghean
Părinte de elev licean, Suceava
