De ce se plictisesc copiii la școală? De ce nu le mai place să meargă la școală, de ce nu
mai citesc? Ce le lipsește?
Le lipsește… tot! Generația lor este vizuală, chinestezică, au nevoie de mișcare. Au nevoie să-și imagineze. Eu lucrez cu copiii prin tehnici vizuale, îi pun să își imagineze. Să nu uităm că unul dintre cele mai angajatoare verbe este „a imagina”. Ei nu mai vin la școală ca „să tocească”. Când mintea lor zboară cu viteza luminii, nu-i mai poți aduce la școală ca să tocească. Nu-i mai poți forța să învețe după manuale stufoase, greoaie. O să vă fac o mărturisire – eu niciodată nu mi-am făcut temele… Era cât pe ce să fiu exmatriculat de la liceu pentru că deranjam mereu ora punând întrebări.
În condițiile în care attєntion span este de doar câteva secunde, este esențial să știi cum să le captezi atenția din prima.
Cum își pot adapta profesorii metoda de predare, psihologia predării, felul de a vorbi în public? Vizualizând. Experimentând. Simțind. Mai ales în cazul chinestezicilor, care au nevoie să simtă, să experimenteze, pentru că ei sunt foarte aplicativi. Câți profesori își întreabă elevii „Tu ce simți în legătură cu asta?”, „Tu cum te simți când vorbim, explicăm cutare lucru?” Asta înseamnă să ai pedagogie. Asta ar trebui să învețe un viitor educator la cursurile de pedagogie. Copiii sunt vii. Nu sunt roboți. Avem nevoie de profesori vii, nu seci.
Mulți profesori, angajatori, manageri critică dur generația care intră pe piața muncii. „Nu mă înțeleg cu ei, nu fac nimic, sunt prea obosiți, se plictisesc repede, nu au rezistență la frustrare.” Sunt realități la ordinea zilei. Ei trebuie să înțeleagă că această generație nu e nici mai rea, nici mai bună, e doar altfel. Ei cresc de mici cu enorm de multă informație – pe televizor, pe computer, pe smartphone. Pe vremea mea, nu erau decât radio și un TV alb-negru cu informație redusă. Compensam cu cititul cărților. Multe, cu sens, cu rost. Eu am citit multe cărți de știință – la 14 ani îl citeam pe Einstein, citeam fizică cuantică. Se găseau pe vremea aceea la bibliotecă, am fost un norocos.
În schimb, era să fiu exmatriculat prin clasa a XII-a de la Colegiul Mihai Viteazul, aveam în primele săptămâni numai 2 și 3. Eram un elev foarte incomod pentru profesori pentru că le puneam mereu întrebări. Mă deranjau ignoranța lor, limitarea, lipsa lor de dialog. Un alt coleg al meu a repetat doi ani, iar după absolvire a intrat din prima la Arhitectură. Profesorii incompetenți se răzbună.
La gimnaziu, țin minte că aveam o profesoară de geografie, Tamara, căreia îi spuneam „Mamara”, fiindcă obișnuia să urle la noi de se cutremurau ferestrele. Efectiv, dacă atingeai geamurile în timp ce ea zbiera, simțeai cum vibrează. Orele ei erau un coșmar. Într-o zi, m-am gândit să-i aduc o violetă de Parma, mama mea creștea multe la ghiveci. Așa că i-am adus una și i-am oferit-o cu aprecieri din partea clasei. Atât de tare s-a emoționat, că nu a mai țipat niciodată de atunci. Duritatea profesorilor poate fi uneori un mod de apărare, doar că frustrările nu trebuie direcționate asupra elevilor.
Cum putem atinge coarda sensibilă a profesorilor de astăzi care au și ei frustrările lor, problemele lor, care sunt copleșiți de birocrație, uneori de sărăcie și multe alte lipsuri? I-aș invita să îi lase pe elevii lor să predea măcar o dată lecția, să se pună în papucii lor. Un fel de rєvєrsє mєntoring – „îmi propun să învăț și eu de la voi, așa cum și voi învățați de la mine”. Îmi aduc aminte de moș Pablo, un învățător dintr-un sat sărman din Spania. El avea o metodă foarte interesantă de a preda copiilor, practic îi antrena și pe ei în predarea lecției. Dacă, de pildă, un elev venea ud leoarcă la ore, povestind că l-a prins ploaia, moș Pablo profita de moment și îi antrena pe copii să spună ce știu despre tunete, fulgere, cum se formează acestea, ce efecte au. Se isca o dezbatere pe care învățătorul avea grijă să o modereze. Îi învăța să gândească, el era doar scânteia care îi provoca, îi îndemna să problematizeze. Moș Pablo era vestit pentru faptul că ani la rândul, de ziua lui, era vizitat de foștii lui elevi, ajunși oameni mari la oraș, cu profesii și poziții importante. Toți îl evocau pe bunul învățător și metodele lui unice de predare. Moș Pablo era un dascăl profund uman. Cred că umanitatea este ceea ce lipsește educației de azi. Informațiile sunt acum la un click distanță, școala nu mai are exclusivitate. Profesorul ideal ar trebui să aibă capacitatea de a-și pune elevii într-o altă poziție decât aceea de receptori ai informației – „Cum ai gândi tu dacă…?” e întrebarea care schimbă ceva în mintea elevului, care îl face să gândească, nu doar să înmagazineze informația și să o reproducă.
Cum ai gândi tu dacă ai fi un copac?”, de exemplu. O să spuneți că arborele nu gândește. Ba gândește, doar că nu se poate manifesta ca noi, nu poate vorbi. Dar gândește. Chiar strategic. Deci hai să vedem cum gândește. Știți oare cum gândesc furnicile și ce bine organizate sunt? Urmăriți Ant City și veți vedea ce gândește furnica doar cu cei 1000 de neuroni ai ei. Toate aceste informații pot fi asimilate cu ușurință de un copil începând de la 7-8 ani, din învățământul primar. Și îi apropie de natură, cel mai bun profesor. E foarte important să nu pui bariere, limite în cunoașterea copiilor.
Ce îl face pe un profesor să ajungă la mintea și la sufletul copiilor? În niciun caz interesul. Meditațiile. Ci propria lui copilărie pe care nu și-a trăit-o până la capăt. Din diverse motive – traume, lipsuri, abuzuri. Copilul acela interior care nu a fost niciodată crescut, văzut, ascultat, vindecat. El vrea să îndrepte aceste nedreptăți acum prin elevii lui, să-și vindece trecutul, crescând oameni mari care să nu treacă prin ce a trecut el.
Ei sunt educatorii cu vocație.
Florian Colceag
Expert internațional în educația copiilor și a excelenței
